Dent de lait și les neiges d’antan

Dent de lait e un parfum Serge Lutens. Despre „les neiges d’antan” cred că puțini n-au auzit. Mă rog, așa sper.

Parfumul

Dent de lait a fost creat de Christopher Sheldrake și s-a lansat în 2017. Fragrantica listează note metalice, de lapte, tămâie, heliotrop și migdală. Siteul oficial menționează doar lapte de migdale, cocos și cashmeran.

De fapt, după mine, are mult mai multe note. Eu suspectez niște aldehide care-l fac să fie un fel de variantă bebeluș a lui Secretions Magnifiques. E într-adevăr metalic, dar nu în zona lui Ganymede. E mai degrabă în zona sângelui din momentul pierderii primului dinte sau al instrumentarului proaspăt sterilizat din cabinetul unui dentist.

E și vag floral, cam ca un detergent prea concentrat cu care speli podelele ca să înlături urmele primei tale petreceri de adolescent, înainte să vină părinții acasă.

Apoi trece brusc la note de mosc, pudrate, ca un adult care se respectă. Totul e „calme et voluptée”. Stop, asta e altă poezie

Les neiges d’antan

Poezia lui François Villon în care apare această expresie se numește de fapt: Ballade des dames du temps jadis. Cinstită să fiu, din cauza poeziei ăsteia m-am specializat în literatură medievală spaniolă și nu franceză. Prea o știa toată lumea, iar eu, la vremea aia, aveam toți dinții și voiam să mușc din zone neexplorate încă îndeajuns prin colțul ăsta de lume. Încă mai am dinți, dar am abandonat de mult ideea.

Deși exclamația: „Mais où sont les neiges d’antan !” pare a face trimitere la un paseism pe care îl găsesc detestabil, ea doar evocă inexorabila trecere a timpului. Și limbajul de lemn e detestabil, dar trebuia să demonstrez că n-am făcut școală degeaba.

Din tot poemul, cea mai simpatică mi se pare „Berthe au grand pied”, căci foarte probabil această „calitate” de a avea piciorul mare nu e inventată. Despre înțelepciunea, frumusețea și albeața celorlalte nu știu ce să zic. Pot fi discutabile chiar și după standardele vremii. Un număr mare la pantof însă…

Concluzia care ține loc de poveste

Dent de lait m-a dus cu gândul la cât de bizară poate părea viața când te uiți în urmă. La dinții pe care-i aruncam pe casă, pentru o cioară care trebuia să-i ia, pe vremea când stratul de zăpadă era mai înalt ca mine. Nu vă gândiți la Zâna Măseluță, că nu traversase încă oceanul. Și la toate petrecerile la care trebuia să facem curat în grabă, înainte să vină adulții. La poezia lui Villon și la anii de facultate. La visul mamei ca eu să devin o doamnă bine și elegantă. Noroc că m-am uitat în oglindă și am ajuns la concluzia că, deși visul ei va rămâne doar un vis, realitatea e soft, pudrată, plăcută. Mă rog, credeți că ar trebui să menționez și faptul că probabil colegii își vor aminti mereu de mine ca „Ana aux gros mots”? Adică aia care înjură mereu? Elegant, în franceză, ca să fie clar.