La couche du diable și o scurtă istorie a diavolului

La couche du diable este un parfum Serge Lutens. Și este pe atât de complex pe cât de multe sensuri are substantivul couche în franceză. Dar, n-o să mă limitez doar la sens, o să vă duc puțin și spre imaginarul colectiv și o să las și copilul interior să se agite.

Parfumul

Creat de Christopher Sheldrake și lansat în 2019, parfumul are, conform Fragrantica, note de oud, labdanum, ambră, șofran, scorțișoară, trandafir și mosc. Siteul oficial păstrează tăcerea asupra compoziției, dar ne servește o poveste menită să sugereze tentații irezistibile: „Cum ar putea cineva merge la încoronarea lui Satan, fără să fi gustat vreodată păcatul?” Bla, bla, bla.

De mirosit, miroase așa cum zice Fragrantica. Cel puțin pentru mine. Se disting binișor notele de labdanum, ambră, oud și șofran. Nu simt scoțișoara și nici moscul. Trandafirul apare spre final și nu pot să zic că mă dă pe spate. Dar nici nu mă omoară, ceea ce e de bine.

Începe cald, condimentat, cu o anumită profunzime, apoi devine cumva plat, ca o pictură. După ce ai asistat la bătălie, să o vezi într-un tablou e interesant, dar nu e același lucru.

Sensul și imaginarul

Să începem cu sensul. De câte ori aud cuvântul couche (în forma de singular) mă gândesc la scutec. Dar substantivul ăsta înseamnă și o sumă de indivizi care prezintă o anumită omogenitate, mai ales prin prisma condițiilor de viață. Să-i zicem pătură socială. Un alt sens ar fi acela de strat, iar asta se aplică de la vopsea la horticultură sau la geologie. Nu intru în detalii, că nu e cazul. Nu-i așa că vă așteptați la mai mult? Țeapă!

Nu și în ceea ce privește imaginarul colectiv. Acesta e foarte bogat când vine vorba de diavol. Iar reprezentările lui (nu ale imaginarului) de-a lungul secolelor merită studiate.

Asocierea dintre diavol și șarpele din cartea Genezei are rădăcini mai recente decât am crede. Nicăieri nu este pomenit numele lui Satan cu sensul pe care i-l dă Noul Testament. Cuvântul folosit în ebraică are mai degrabă sensul de adversar sau obstacol.

În Isaia 14:12, există o referire la gonirea lui Lucifer din Rai: „Cum ai căzut din ceruri,/ luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!” Mai marii bisericii din Evul Mediu timpuriu duc însă această poveste dincolo de ce scrie Cartea și-l transformă în paradigma păcatului capital al mândriei. Cam tot pe atunci (secolul VI) apare și prima imagine care se pare că i-ar fi asociată: un înger albastru. În Basilica di Sant’Apollinare Nuovo, din Ravenna.

Mă rog, înainte de asta, Papa Silvestre I (cca sec IV) îl vede ca pe un dragon, dar se pare că nu a fost băgat în seamă decât ceva mai târziu. Adică prin secolul XIV când în Infernul lui Dante apare o creatură cu aripi ce semănau cu cele ale unui liliac.

Imaginea diavolului cu piele roșie ni se trage de la spectacolele de teatru și de la costumele inspirate din Renaștere, adică de la „ciorăpeii” roșii pe care-i purtau actorii. Dar asta de pe la 1859, când a avut loc una dintre primele reprezentații (celebre) ale lui Faust.

Vă scutesc de ideile mai recente, deși ar trebui să căutați și reprezentarea din Paradisul Pierdut al lui Milton. Sau să citiți The Devil and Daniel Webster. Cu Netflix vă descurcați și singuri.

Concluzia

Parfumul ăsta mă duce cu gândul la copilul interior despre care vorbesc în ultima vreme tot felul de „specialiști”. Nu are nimic de a face cu imaginea diavolului în niciuna dintre ipostazele lui. E doar un drăcușor care și-a pus hainele unui adult și a pornit la luptă cu niște creaturi imaginare. Are căldură și zvâc. Are energie. Dar dragonii sunt doar desenați. Iar el poartă scutece. Cu toate astea, e simpatic. La fel și parfumul. Despre diavol nu vă spun nimic, cu el vă descurcați singuri…