Nu intra acolo, știi bine ce se întâmplă când o faci. Înăuntru e întuneric. N-ai învățat încă? Mai întâi te vei izbi de pereți, încercând să găsești un buton cu care să aprinzi lumina, ai să strigi fără vorbe și nimeni n-o să te audă, apoi, când ai să obosești, ai să te întinzi pe jos fără chef de viață, așteptând un miracol, care mai mereu întârzie. Nu intra. Ai văzut ce greu e să ajungi la lumină când nu știi unde e ieșirea. Ridică-te din pat, fă un duș, bea o cafea și, mai ales, nu uita să-ți iei antidepresivul.

Hai, nu mai pleci? M-am plictisit de prostiile tale. Din cauza ta nu mă bagă nimeni în seamă. Vreau să fiu importantă, să-mi vină bine pantofii din dulap, să port rujul ăla roșu și să miros a parfum scump. Vreau să întoarcă toată lumea capul după mine pe stradă, să spună: știi că a fost astronaut? Acum te grăbești să ieși pe ușă, s-a așternut deja praful în urma ta, nici umbra nu ți-o mai văd. Te-ai dus? De ce? N-am vorbit serios. Nu m-am făcut astronaut. Hai, întoarce-te să ne dăm în leagăn, e prea greu să fii adult.

Brusc s-au aprins toate luminile. De pe hol se auzea pisica miorlăind disperată. Pentru ea sfârșitul lumii arăta ca un castron gol. În baie, cineva pomenea de niște morți pe la primărie. În sufragerie, un taraf cânta cu elanul orchestrei de pe Titanic, dar mult mai tare. Mamaie era fiartă pe cultură, chiar dacă iar pierduse aparatul auditiv. La copil era liniște, ochii săi goi erau ațintiți asupra temei la mate. Am intrat tiptil în bucătărie și am încuiat ușa cu cheia. Apocalipsa putea să aștepte până după cafea.