5 parfumuri pe repede-înainte (partea a-II-a)

Nu-mi place să rămân datoare, așa că iată și partea a doua a parfumurilor Montale.

V-am mai zis că uneori nu mă înțeleg nici eu pe mine. Cum ar fi în momentele în care testez parfumuri cu oud. Nu-mi place, nu mi se potrivește. Nu le luasem pentru mine, ci pentru sora mea care e mare fan, dar asta e, nu m-am putut abține. Am dat cu Oudrising.

Mi-am amintit brusc de o excursie făcută acum mulți ani în Tunisia. Înainte de Primăvara Arabă, pe vremea când, în zonele nou construite, aproape orice balustradă, orice panou și orice stâlp de iluminat erau vopsite în mov, culoarea favorită a președintelui de atunci: Zine El Abidine Ben Ali.

Printre altele am ajuns și la Kairouan. Știu că m-a frapat geometria rece a orașului. Mă așteptam să văd ceva flamboaiant, plin de mozaicuri cu volute greu de urmărit cu privirea. N-a fost deloc așa, ce am văzut eu avea culoarea deșertului și era rece și opresiv. Nici măcar în magazinul de covoare nu am scăpat de senzația asta. Ba chiar, după ce mi-am luat și eu un covor, m-am simțit și mai oprimată. Și asta la simplul gând că, dacă nu e covorul zburător, am cam îmbulinat-o. Nu de alta, dar mă temeam că răposatul meu soț avea să-mi facă vânt de la balcon cu tot cu covor, când avea să afle prețul obținut după o oră de negociere aprinsă.

Cam în același fel m-a surprins și Oudrising. Un parfum arăbesc, dar fără înflorituri, care devine tot mai greu pe măsură ce trece timpul. Îți umple nasul, te copleșește, până nu mai simți nimic decât oud-ul. Pentru amatorii genului, poate fi o comoară. Pentru mine, nu e. Nu-i nimic, mă consolez cu covorul meu alb cu modele geometrice, albastre ca cerul de deasupra Cartaginei.

Cel mare l-a trimis pe cel mic să aprindă lumina la baie și mi-a făcut semn că e cazul să mă spăl dacă vreau să mai ajung pe seară în serai. Ceea ce, am și făcut.

Am rămas însă tot în zonă. Cu Arabians. O combinație între florile din curtea sinagogii de pe Insula Djerba și magazinul de pielărie din Tunis. Cu un scurt popas în tabăra de corturi din Sahara.

Parfumul se presupune a fi un omagiu adus minunaților cai pur sânge arab. Așa o fi, dar nu pe mine. Inițial, am mirosit ca o grădină plină de flori. În care începe să se strice ceva. În mai puțin de un sfert de oră ajunsesem la cămila cu care m-am plimbat prin deșert, în protestele colegilor mei jurnaliști, deloc încântați de experiența sahariană. Căci ploaie, urmată de furtună de nisip și plimbare pe cămile, pentru ca mai apoi să rămâi blocat în wc, că nu se mai deschide fermoarul ușii, îi poate traumatiza și pe cei mai vajnici dintre noi. Da, „ușile” de la wc aveau fermoar.

Partea cea mai persistentă a mirosului a fost însă cea de piele. Îmbibată în naftalină și parfumată cu trandafir. Și mi-am amintit cu drag de arabul cu ochi verzi care ne-a ținut două ore în magazin pe mine și pe colega mea, ca să ne explice că nu știe cum m-a luat cineva de nevastă, că eu sunt dracul gol, că fumez și vreau bere în loc de ceai de mentă, iar ea a rămas nemăritată. S-a oferit chiar să repare el nedreptatea care i se făcuse fetei, dar nu ne-am înțeles la numărul de cămile. De acolo mi-am luat cel mai mișto rucsac care a existat pe planeta asta și pe care îl port și acum. L-am ținut două luni pe balcon. Am pus în el naftalină, l-am parfumat periodic cu tot ce mi-a picat în mână, mirosul de piele de capră udă n-a trecut decât mult mai târziu. Din fericire, mirosul de Montale trece cu duș. Și mult, mult săpun.

A existat și un al șaselea parfum, dar cum se numea Intense Roses Musk nu m-am apropiat de el. L-a testat destinatara. Și era să fie linșată. Poate o las pe ea să spună povestea cândva. Până atunci, vă las cu imaginea locului de cazare al pelerinilor care vin la sinagoga de care v-am povestit. Fotografia îmi aparține.