O poveste olfactivă (de groază)

În 1871, în Quebec, o femeie a închiriat un dric și s-a plimbat cu el prin oraș, întinsă pe catafalc, fumând pipă și privind lumea. Cam așa se poate rezuma experiența mea cu Beaute du Diable par Les Liquides Imaginaires.

De lene să mă duc până la cel mai apropiat magazin, am decis să-mi iau un decant de pe un grup. Cum sunt calică, mi-am luat 10 ml să-mi ajungă. Și o să-mi ajungă și de-ar fi să mă reîncarnez de atâtea ori câte stele sunt în univers, căci nu mă voi mai atinge de el. Recunosc, am fost încântată și de oripilarea soră-mii care m-a asigurat că în viața ei nu a mirosit ca un depozit de cuișoare, timp de o săptămână, indiferent câte dușuri a făcut. Greșit!

Ați mirosit vreodată formol? Puțin probabil. Dar sunt convinsă că știți cum miros garoafele. Eu le ador. Bine, nu date prin formol. Exact așa miros acum: o combinație leșinăcioasă de lichid chimic dulceag și garoafe. Și sunt deja la al treilea duș. Și am dat doar un puf. Și m-am frecat și cu săpun de alep. Mi-e milă de antrenoarea mea, căci plec la sală. Iar oamenii din casă strigă să nu ies din bucătărie și fac cruci cu degetele. Le Diable c’est moi! Frumusețea o mai așteptăm. Dacă ține o săptămână, nu mai am decât 6 zile și 10 de ore.

S-a dus a doua zi. Ca să știți dacă vreți să vă jucați.