Despre suflet și abis

Conceptul de suflet a apărut prima dată în filosofie la Platon, ca fiind ceea ce mișcă lucrurile. Descartes considera că sufletul implică deopotrivă mintea și principiul imaterial al imortalității. În iudaism, sufletul are nu mai puțin de șapte denumiri, fiecare desemnând o altă parte. În Islam, și aici mă opresc, există două cuvinte pentru suflet: rūḥ, care este spiritul, conștiința și nafs, care este sinele. Cele două denumiri sunt interschimbabile, dar, în principiu, cunoscătorii Coranului preferă să privească rūḥ ca pe suflarea divină, partea nemuritoare, care îl conduce pe trecătorul nafs.

Când am primit spre testare Ruh de la Pekji, numele îmi suna cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau. Coranul l-am citit în diagonală, într-o traducere spaniolă, pentru o licență despre imaginea femeii in poezia Evului Mediu, acum aproape 30 de ani. Probabil, m-am întâlnit cu rūḥ in vreo notă de subsol.

Am venit acasă și, a doua zi, m-am dat cu el la prima oră a dimineții. Cică urma să miroasă a piele și cafea și ar fi trebuit să mă facă să mă mut în biroul creatorului său, Ömer Ipekçi. M-a făcut să vreau să fug de acasă. Ceea ce cel mare a și prestat, aproape imediat ce l-a simțit. Zău dacă înțeleg coincidențele interpretariatelor la primele ore ale dimineții, fix în zilele în care mă dau cu parfumuri dubioase.

Cert este că am rămas nemâncată, dat fiind faptul că micul dejun e în sarcina lui, iar el era foarte grăbit. O durere de cap se ținea scai de mine, la fel ca parfumul, care nu se dădea dus nici măcar după ce am frecat locul cu peria de unghii și foarte mult săpun. N-am putut distinge vreo notă, doar un amestec doborâtor, dar de mare ajutor la tăiatul poftei de mâncare. Aproape că mi-aș fi vândut sufletul ca să scap de el, cumva. Nu de alta, dar nu numai că după vreo oră nu mai aveam apă caldă, nu mai aveam niciun fel de apă, la niciun robinet. Am scăpat pe seară, când vecinii au terminat reparațiile și vă jur că mirosul de gaze de eșapament, venit prin geamurile care dau spre bulevard, nu a fost niciodată atât de apreciat, ca în seara aia.

Cum trebuie să returnez sticla, (apropo, dacă vă interesează, proprietara vrea să o vândă, așa că dați un semn,) am zis să-i mai dau și azi o șansă. M-am asigurat că ăla mare nu are niciun drum de făcut și m-am pufăit timid.

Miroase a papetărie nouă, a piele și a trandafir. Nu simt cafeaua, nu simt iasomia sau moscul. Un parfum greu de tolerat pentru mine, cam ca o privire în adâncul sufletului, când te întreabă psihologul ce simți, iar ție îți vine să fugi. E ca și cum te-ai uita în abis, iar abisul s-ar uita înapoi la tine. Și totuși, parcă te apucă un chef nebun să-i faci cu ochiul, doar ca să vezi cum reacționează.

Întotdeauna mi-am zis că dacă Ăl de sus ne-a făcut după chipul și asemănarea lui înseamnă că e egoist, meschin, răzbunător, misogin, homofob și multe altele și, de aia sufletul e așa greu uneori. Apoi, am constatat că în abis, undeva, poate e doar o iluzie optică, există ceva plăcut, cald, delicat. Și am înțeles cum e cu liberul arbitru.

Aș mai putea bate câmpii mult pe acest subiect, dar e cazul să ajungem la o concluzie. Ruh nu e un parfum pentru oricine, cum nici introspecția profundă nu se face oricum și oriunde. Dar, dacă vreți să priviți abisul, parfumul ăsta poate fi un declanșator. Sau, poate, doar o să vă sugereze un birou într-o clădire veche din Turcia, în care mirosul fotoliilor tapițate cu piele se amestecă bine cu lemnul lambriurilor și cafeaua neagră, iar peste toate plutește aroma trandafirilor dintr-o vază atât de mare că acoperă fereastra, așa că nu știi spre ce privești: suflet sau abis.