Când timpul curge înapoi

Am dat peste un parfum care a făcut timpul să curgă înapoi. Să vă explic.

În 1985, când Paco Rabanne a lansat La Nuit, eu eram ocupată cu scenarii despre cum fac să scap de chestia aia minusculă, cu ochii cât farfuriile, cunoscută îndeobște sub apelativul de sor-mea. Oricum, la anișorii mei, dacă nu citeam, planurile malefice rămâneau singura distracție, căci știți și voi cum era cu televizorul, iar la „elasticul” și „țară, țară, vrem ostași” eram întotdeauna ultima.

Lucrurile s-au schimbat odată cu intrarea în ultimul deceniu al secolului XX. Deja aveam un iubit, iar în București se deschiseseră baruri unde minorii se simțeau ca la ei acasă, căci era libertate, nu?

Ei, bine, într-unul din barurile astea, improvizat pe un teren viran, vizavi de actuala piscină Floreasca, am văzut ceva nemaivăzut: un ceas care mergea invers. Pur și simplu, stăteam și mă uitam cu orele la el, ca mâța în calendar sau ca vițelul la poarta nouă. Cam toată lumea se uita, dar eu eram singura care-l și putea citi, pentru că n-aveam voie să beau mai mult de un Baccardi Cola. Prietenul meu era responsabil și nu mă putea duce acasă în stare de ebrietate.

Zilele acestea, când m-am dat cu La Nuit, mi-am amintit de ceas. Doar că de data asta, odată cu limbile care se învârteau invers, și timpul curgea înapoi. Mirosea a dorință animalică, a mierea celor „sweet sixteen”, a scaunele din piele ale primei mașini sport pe care am condus-o (un Ford Mustang gt) deși nu aveam vârsta necesară, a prima vodcă băută și a grămada de moloz pe care a trebuit să o ocolesc (ai mei renovau) fără să mă clatin, când am ajuns acasă după acea vodcă. Și mai mirosea a haina de blană a celei mai fidele cliente pe care o aveam la centrul de închirieri casete video pe care-l deschisesem cu iubitul meu. Despre ea vreau să vă povestesc.

Babilica (chiar ăsta era numele din buletin) avea vreo doi ani mai mult ca mine și, ultima dată când am aflat ceva despre ea, vreo cinci copii. Avea culoarea înserării și ochii de un albastru incredibil. Purta veșnic o haină lungă, din vulpe argintie, și șosete flaușate roșii. Se mișca cu o grație cum rar mi-a fost dat să văd și nu ridica niciodată tonul. Era un fel de pisică, ce nu ieșea pe străzi decât după căderea întunericului, ușor speriată, dar curioasă. Voia numai filme indiene, ca să învețe să danseze în serile lungi când era singură. Și era mai mult singură, căci el, cum îi spunea, făcea opriri dese în locuri de unde seara se vede doar printre gratii. Știam când vine el acasă, căci felina se jigărea brusc și nu mai căuta filme indiene, ci din acelea cu Chuck Norris sau din cele ce nu se pot menționa.

Cândva, la primul recensământ de după Revoluție, am fost la ei acasă. Își luaseră mobilă nouă, din lemn masiv, pe care Babilica ne-o prezenta în pași de dans indian. Și mirosea a lemn, a haina de blană, a decadență cum eu nu mai văzusem, căci în sufragerie aveau și un candelabru din sticlă de Murano, și a pericol. Și între toate astea se mișca o felină de culoarea înserării, păzită de un el ce ne arăta mândru cel mai nou cuțit al său. Ne-a spus că l-a primit din Elveția și ne-a tăiat cu el felii de salam de Sibiu cât degetul de groase. Pe el, atunci, l-am văzut ultima dată. A murit într-o răfuială, doi ani mai târziu. Babilica și-a mai purtat haina încă vreo doi, apoi a dispărut și ea.

Poate veți considera o jignire asocierea dintre La Nuit și personajul meu, dar memoria e subiectivă și asta e. Nici parfumul nu e pentru cei slabi de înger. Îți trebuie curaj să scoți animalul din tine la plimbare în haină de blană, șosete flaușate roșii și șlapi. Și, pe deasupra, ceilalți să fie convinși că e și cel mai mișto animal din pădure.