Revolta roacherului obosit

Înainte de 1990, acum 10 ani, după cum știm toți cei născuți secolul trecut (da, da, am mai făcut gluma), am aflat și eu cum e cu rock-ul. Trăiască Judas Priest și Breaking The Law; Manowar și Fear Of The Dark și ar mai fi câteva. Mi-e greu să admit că am o cultură muzicală (pe zona asta) egală cu zero. Pentru mine, rock e orice metal (greu și foarte greu), cu fani în costumul potrivit: plete, tricouri cu nume de formații, puțin înapoiați (mă includ în categorie), declarați anti-sistem, dar profitând de sistemul familial ca să-și ia țigări.

Am văzut colecția lui Franck Boclet, Rock and Riot și am luat niște eșantioane pe care le-am păstrat pentru un weekend departe de civilizație. Adică la vreo 150 de km de București, dar la vreun kilometru de unde lași mașina, și la câteva sute de metri de un semnal stabil la telefon.

Le pusesem gând rău băieților, căci, din motive de program cu oameni care trebuiau să se ocupe de mine temeinic, n-am mai dat cu niciun parfum dubios. Să facem o revoltă, că nu-i mai salvează nimeni. N-are cine. Casa e înconjurată de pădure și media de vârstă a vecinilor e 75+.

Ajungem vineri pe seară. Îi dau jos din mașină și scot sprayul anti-insecte, căci în zonă există două opțiuni să te alegi cu niște căpușe: găsești pe tine un număr dintr-o singură cifră de bestii cu dimensiunile unui chihuahua subnutrit, sau găsești câteva sute de creaturi microscopice. Îi îmbălsămez corespunzător și mă întreb a ce miroase, căci nu-mi vine să vomit. Dar despre asta altă dată. Casă, bagaje, duș etc. etc.

Sâmbătă dimineață, mă scol, mă dau cu Cocaine și hai să fac cafea. Păzea că vine revoluția! Speram eu. Știți deja și cum e cu așteptările…

Apare Ironman cu trei gândaci și cinci păianjeni, culeși de pe prispă:

– Mami, ești Cesar Millan al insectelor!

– …

Piei, Satană, am zis doar în gând, să nu traumatizez odorul.

– Ia uite câte furnici ai la pe lângă tine. Și albine sau ce-or fi ele.

El le-a zis pe nume, dar eu am probleme de memorie. Da, mă bâzâiau niște „chestii” dar nu le-am băgat în seamă.

– Parfumul ăsta trebuie să intre în trusa mea! Atrage toate insectele!

Avea dreptate. Poate confirma și o colegă de facultate care s-a mirat, câteva zile mai târziu, că la 36 de grade am venit cu sacou. Dacă nu-l puneam, aș fi arătat ca lovită de ciumă bubonică.

– Să-mi bag pixul, sprayul ăsta miroase oribil, nici nu-mi pot bea cafeaua, a zis și cel mare când s-a trezit spre prânz.

– E parfum! E addictive! Dă dependență! E despre rock și revoltă.

– Desigur, stomacul meu se revoltă. Și sunt zguduit din temelii. De oroare. Hai, copile, să căutăm ciuperci, că șansele să murim sunt mai mici.

Am uitat să vă spun, ăla mare, cu alura lui de personaj din Peaky Blinders, nu ascultă decât zdruncinători de creiere, iar ăla mic ascultă muzică doar când bunica (paternă, să fie clar) dă drumul la Taraf TV.

Ei au plecat. Eu am dat și cu niște Angie, din aceeași colecție, dar nu mai era nimeni să comenteze, așa că am adormit pe un scaun de plastic. M-am trezit mușcată toată și mult prea epuizată ca să mai pun de vreo revoltă. Ce pot să zic, sunt un roacher obosit, care nu se mai poate revolta.

PS: Cu tot repelentul, am adunat de pe noi căpușe (minuscule) cât pentru toată populația Woodstock-ului.

PPS: Ambele parfumuri sunt inspirate din anii 60 – 80, când rock-ul era rock, iar „flower power” și „peace on earth” erau la putere. Deci, un dulce floral, care anesteziază orice, într-un acord perfect cu lumea de azi, corectă politic până la greață. Că doar pe vremea mea și apa era mai udă!

PPPS: Ultima frază din paragraful anterior arată exact nivelul de revoltă al roacherului obosit din mine. Să-mi dați locul în tramvai, da?!