Alergii și mahmureală parfumistică

La mine, pe la sfârșitul lui august se deschide sezonul alergiilor, care ține până spre jumătatea lui septembrie, deci mai aveți timp să mă compătimiți. Mulțumesc! Cu puțină șansă, într-un an bun, mă mănâncă ochii de-mi vine să mi-i scot din cap și arăt ca și cum tocmai aș fi primit slujba de bocitoare oficială și lucrez peste program. Într-un an prost, se alătură nasul și gâtul și tușesc până când îmi urcă stomacul în gât. Anul ăsta e unul bunicel, am rămas doar la ochi și nas, ceea ce nu e ideal când vrei să testezi parfumuri.

Ieri, înainte să-i vizitez pe ai mei, am făcut un drum până la stația de metrou 1 Mai, ca să iau niște mostre. Înainte să ies din casă mi-am pus frumușel o mască, care să țină loc de machiaj și să ascundă nasul roșu și umflat. Mai bine să se uite lumea la mine și să mă compătimească pentru paranoia decât pentru aspectul de bețiv campion.

În metrou m-am așezat lângă un domn care își dăduse cu Erba Pura de am început să lăcrimez instant cu toată masca mea. Adică, bănuiesc că era un domn, că la cât de murdari îmi erau ochelarii și la ce lacrimi aveam, putea să fie și dragon că tot nu mi-aș fi dat seama.

Am coborât la 1 Mai, am făcut tranzacția și am avut așa o străfulgerare: eram singură pe peron, puteam să-mi dau masca jos și să mă dau și eu cu ceva. Am luat Lumière Noire de la MFK și fâs fâs. L-am pus înapoi în punguță iar în fața mea s-a oprit o puștoaică la vreo trei ani. Mă privea atât de fix încât m-am speriat. Când mama a prins-o din urmă, a apucat-o de mână și a dus-o taman în capătul celălalt al peronului, tot aruncând priviri ciudate în direcția mea. Probabil că semănam cu clovnul din IT sau ceva, că părea deopotrivă furioasă și îngrijorată.

După ce am reușit să-mi șterg lacrimile și nasul m-a izbit trandafirul. Văleu, cred că mi-a ridicat și părul în cap, așa că mi-am tras repede masca la loc și m-am urcat în vagon. M-am așezat lângă cineva, care s-a întors spre mine, apoi s-a ridicat și s-a mutat pe scaunele din față. La fel am pățit și după ce am schimbat metroul.

Sincer, leșinam de curiozitate să descopăr de ce, dar n-am avut curaj să dau masca jos până la Obor, când am luat-o prin spatele blocurilor.

Și când am dat-o, am înțeles, trandafirul se dusese și în locul lui ocupase scena paciuli, care nu degeaba se folosea pe vremuri să ascundă mirosul morții. Ce pot să zic, am lăcrimat de fericire. Mă rog, de alergie, dar era ca și cum.

Și am avut revelația cât de potrivit e numele. Oricine s-a trezit vreodată mahmur în viața asta știe că atunci când deschide ochii dimineața, lumina îl izbește ca un pumn, în timp ce în creier e încă întuneric. E acel moment când îți vine să spui: „Fluturașule nu mai fâlfâi, pisicuțo nu mai tropăi!” Și apoi îți dau lacrimile: de bucurie că încă ești viu, cu speranța că nu te-ai făcut prea tare de râs și de tristețe că „nu mai fac niciodată” a fost doar o vorbă în vânt.

Până am ajuns acasă mahmureala parfumistică se transformase în ceva suportabil, destul de elegant, dar prea feminin pentru mine.

Tata m-a salutat cu:

– La halul în care puți, să nu îndrăznești să mă dai cu vreun parfum că te dezmoștenesc.

Mama m-a invitat în bucătărie unde tocmai arsese ceva:

– Treci să-ți schimbăm parfumul, că dacă mor ăștia la masă o să spună că-i de la mâncarea mea! Apropo, mama gătește demențial, ca să nu existe discuții.

Sor-mea a fost cea mai tare:

– Mă duc să-mi pun pantaloni scurți, că iar o să am nevoie și de picioare ca să testez tot!

Ăla mare a venit mai târziu, când toată lumea se parfumase cu diverse și n-a mai zis nimic, că n-a mai avut loc. Și nici nu poți vorbi ținându-ți respirația.