Ink de la Akro. Scurtă istorie a tatuajelor

Ink de la Akro s-a dovedit a fi o surpriză extrem de plăcută, așa că m-am gândit să-l folosesc ca pretext pentru o scurtă istorie a tatuajelor.

Istoria tatuajelor

Până în 1991 s-a crezut că primele tatuaje au fost făcute cu 2000 de ani înaintea erei noastre. Câteva mumii de sex feminin susțineau această teorie. După amplasarea lor, pe coapse, în formă de plasă pe abdomen sau deasupra sânilor, cercetătorii au dedus că tatuajele aveau rolul de a proteja purtătoarea în timpul sarcinii.

De ce până în 1991? Pentru că atunci a fost descoperit Ötzi, a cărui mumie a fost datată ca provenind cu 5200 de ani î.e.n. Tatuajele lui erau amplasate în locuri destul de greu de expus (genunchi, șira spinării, gleznă) așa că nu erau un simbol al vreunui statut. Se pare că scopul lor era ameliorarea durerilor.

Deja, pe vremea lui Herodot, cu 450 de ani î.e.n, tatuajele trecuseră dincolo de rolul de protecție și erau un simbol al statutului social. La sciți și la traci lipsa lor indica o origine umilă.

La romani, tatuajele erau numite stigmata și indicau fie apartenența la o sectă, fie erau simbolul proprietarul respectivului sclav. Așadar, conotația lor era negativă.

În lumea modernă, tatuajele și-au pierdut rolul terapeutic sau de marker negativ și sunt mai degrabă un simbol al apartenenței la o anumită cultură, ca în cazul celebrelor tatuaje maori sau ale membrilor Yakuza, sau al unui non-conformism, care deja se conformează modei.

Parfumul și istoria personală

Ink de la Akro ar trebui să redea mirosul cernelii pentru tatuat, care nu e chiar același cu al cernelii din călimară. Mai are coajă de mesteacăn, vetiver și iasomie, pe care eu nu am simțit-o deloc.

Cum cele două tatuaje pe care le am au fost făcute acum mai bine de un deceniu, mi-e foarte greu să-mi amintesc mirosul acelui moment. Și asta deși acela a fost momentul în care viața mea s-a schimbat la 180 de grade.

Cinstită să fiu, de cele mai multe ori uit că am tatuaje. Nu sunt mici, dar nu sunt la vedere. Nu sunt primul lucru pe care-l văd dimineața, când mă uit în oglindă. Dar ele rămân o mărturie a unui moment în care m-am eliberat de frică. Și a consecințelor lui.

N-o să uit însă surpriza celui mare când le-a descoperit. Mai ales că lui nu-i plac tatuajele și nu și-a imaginat niciodată că va avea o iubită tatuată. Acum s-a obișnuit, cum s-a obișnuit și cu mâna care-i zboară sub nas în fiecare dimineață:

– Ce părere ai?

– E interesant.

– Atât?

– Atât. E discret. De unde îl ai?

– De la Sorana.

– N-are cum! E prea cuminte! Ești sigură?

– Normal că-s sigură.

S-a uitat la mine și, deși nu aveam tatuat pe față cuvântul enervată, a început să dea înapoi.

– Seamănă cu tatuajele tale. Stă lipit de piele, că n-are siaj. E elegant și ți se potrivește. Zic bine?

– …

– Finuț. Ca un fluturaș sau o floricică. Nu strigă Vasile sau Dorel. Și nici nu-ți sare-n ochi ca un Decebal pe gambă.

L-am lăsat în plata Domnului, că nu aveam cu cine mă înțelege. Și nici nu-i puteam spune că am chef să-mi fac un nou tatuaj. M-am bucurat de parfum, pe care l-am adulmecat toată ziua.

Acum, că s-a dus, am început să-mi pun întrebări. Oare ce tatuaj mi s-ar potrivi în calitate de obsedată de parfumuri? Sau ar fi mai bine să aleg ceva care să mă „apere” de cei doi glumeți de acasă?