Conferința interioară

Sunt singură acasă și nu am cui cere părerea, așa că am decis să mă dau cu parfum și să meditez. Bine, alternativa ar fi fost să fac curat în bucătărie și să duc gunoiul. Vă dați seama ce am ales. Ca să fiu cât se poate de specifică e vorba despre La-crima de la Liquides Imaginaires. Iar meditația a fost mai degrabă o conferință.

Am închis ochii și am început să învârt mirosuri și idei în minte. Ce e tristețea? De ce suntem triști? Apoi am trecut la chestii serioase, cum ar fi structuralismul. Și religia, templele în care venerăm ceva ce n-am văzut niciodată. Credințele fără dovezi. Prietenii imaginari cu puteri absolute.

Apoi mi-am amintit că se spune (simplist, în opinia mea) că suntem ambivalenți. Era bine dacă eram așa. Cele două părți ale personalității mele ar fi stat la taclale în fotoliu, în fața unui șemineu. Eu cred însă că am nevoie de un adevărat centru de conferințe când se întâlnesc părțile astea.

Și parfumul de azi le-a făcut să se întâlnească și să vocifereze care mai de care mai tare. Ce să fac, dacă n-am interlocutori reali, mă descurc pe plan intern.

Întâi a apărut personalitatea educată de bunica să-și spună rugăciunea seara și să meargă la biserică. Ei i s-a părut că parfumul are gravitatea și misterul unei icoane foarte vechi, înnegrită de fumul cădelnițelor, ce făptuiește un miracol și lăcrimează. Apoi a apărut una oarecum hippie, care a decis că îmbrățișa copaci și a-ți lipi fața de coaja unui conifer care miroase a rășină e pacea supremă. Nebuna de serviciu a decretat că nu e suficient de bizar și că-i amintește de gluma unui prieten care i-a spus soției, care a menționat că vrea să fie incinerată și împrăștiată în mare, că o aruncă în râul de lângă casă, căci, nu-i așa, toate râurile se varsă în mare. Chimista, pe care nu știu cine a ridicat-o la rangul ăsta, ținând cont de nivelul cunoștințelor, a încercat și ea să-și dea cu părerea, dar au dat-o afară din sală. Au luat, pe rând, cuvântul inclusiv unele pe care nu le-am recunoscut și altele care nu-mi plac prea tare.

Până la urmă s-au pus oarecum de acord și au ancorat mirosul în spațiu și timp, plus alte câteva dimensiuni dubioase. Au ales o catedrală înaltă și întunecată, construită din trunchiurile unor conifere, pe care rășina se prelinge atât de încet, încât o simți cum se transformă în ambră. Chiar dacă nu se aude niciun sunet, tot îți vine să duci degetul la buze și să ceri liniște. Apoi, au admis că e undeva o notă fatidică precum cenușa în care se transformă tot ce ține de noi: vise care au ars prea intens, dorințe uscate într-un colț. Nici timpul nu-i al oricui. Înauntru nu încap decât umbre de copii și oameni cărora vârsta le-a dat înțelepciunea de a înțelege că pentru lumină e nevoie de întuneric. Aici, a trebui să fac o pauză căci nebuna striga:

– Platitudini!

După ce i s-a închis gura și s-au reluat discursurile jur că n-am mai reținut nimic important. Am părăsit conferința, mi-am pus o bere și am decis să vă povestesc despre parfum. Nu de alta, dar trebuie să termin cu prostiile și să duc gunoiul ăla, că altfel o să creadă vecinii că mi-am deschis vreun laborator pentru arome dubioase.