Freud m-a mușcat de mână

Acum două seri am primit, pe lângă ce am cumpărat, un decant mititel fără nicio etichetă. Evident, am ajuns acasă și l-am testat. I-am scris instant celui care mi l-a dat: „Dumnezeule, ce e minunea aia care miroase a ștrudel cu mere mâncat la Viena? Chiar dacă nu aflu, mulțumesc!” Știam că e la volan, așa că nu-mi faceam iluzii că-mi va răspunde. Mi-a răspuns și mi-a spus că o să aflu după ce-i spun ce părere am.

I-am băgat mâna sub nas celui mare care, cu o promptitudine nemaiîntâlnită decât la By the Fireplace, parfumul pe care mi l-a cumpărat el, și la Ganymede, a zis:

– E minunat! Ce e?

– Habar n-am!

Și, deși era ora la care de obicei mă culc, m-am pus pe căutat note pe Fragrantica. Am găsit două posibilități, dar parcă, parcă nu se potrivea perfect niciuna. M-am pus pe scris și am renunțat, căci am zis că trebuie testat și a doua zi, așa că am trecut la o altă activitate pe care o îndrăgesc foarte tare de când am avansat în vârstă: somnul.

Se făcea că eram la Café Central în Viena, unde acum niște ani am mâncat cel mai bun ștrudel din lume. După el, am mâncat altele în varii locuri din Austria, unele chiar în Viena. Pentru mine niciun altul nu se compară.

Mirosea a întreg procesul de fabricație, a mere proaspăt curățate, condimentate exact cât trebuie, cu puțin zahăr doar cât să le scoată în evidență gustul, nu să devină un ingredient în sine. Era acolo și o adiere de vanilie de la înghețata cu care fusese servit. Ei, și cum terminam eu minunea asta, de niciunde apare lângă mine Freud. Și el mirosea divin: cumva a altă epocă, a panouri din lemn nobil, ușor animalic. Și cum să-l salut cu respectul cuvenit, m-a apucat de mâna parfumată și m-a mușcat de ea. Apoi a zis:

– Ștrudel, nu plăcinta bunicii.

Și a plecat. M-am trezit de-a dreptul înspăimântată. Evident că nu mă mușcase nimic, nici măcar un țânțar. Și mi-am mirosit din nou mâna. Ștrudelul nu mai era acolo, dar era mirosul discret al unei cafenele în care se adună elita Vienei, iar, după ora închiderii, între pereții ei încă plutesc aromele și vorbele lor.

Am adormit din nou, dar când l-am văzut venind spre mine pe Trotsky mi-am zis că e prea mult și m-am trezit, că tot era ora cinci. Pe când îmi beam cafeaua mi-a părut rău că nu l-am lăsat și pe el să-mi spună ce avea de spus. M-am dat din nou cu parfum, sperând că totuși Trotsky n-o să apară în timp ce sunt trează, că altfel mesajul lui Freud căpăta o altă conotație și trebuia să reiau terapia pe care abia am terminat-o.

Pe la mijlocul dimineții am aflat că parfumul se numește Genesys, casa care îl fabrică Grande, iar nasul a fost Flavius Călaj.

Coafeza mea mi-a spus că e un miros floral și că, la vârsta mea, ar trebui să mă gândesc mai puțin la mâncare. Dacă nu m-aș fi temut de foarfeca ce-mi vâjâia pe lângă gât, îi ziceam vreo două, în ciuda prieteniei noastre extrem de vechi.

Am tăcut și am rămas cu dilema: ce piramidă olfactivă are parfumul ăsta de până și Freud a vrut să mă mănânce?