Despre de ce să te descalți și alte arome dubioase

Nu se face să te descalți când mergi în vizită. Așa se zice. Eu vă sfătuiesc să o faceți, mai ales dacă vreți să intrați într-un butoi. Introducerea asta ține loc loc de „a fost odată, ca niciodată…”.

De când am descoperit decanturile nu mai cumpăr „în orb”, adică în sticlă întreagă, fără să testez, niciun parfum. Teoretic. Practic, tocmai am cumpărat, la sugestia cuiva. Dhanal Oudh Jurrah by Rasasi. Nu știu ce-a fost în capul meu, dar e clar că prețul mititel a avut o contribuție.

Pentru cine nu știe, oud-ul este rășina produsă de copacul alquilaria atunci când acesta este infectat cu un tip de mucegai. Oud-ul de cea mai bună calitate este unul dintre cele mai scumpe ingrediente din industria parfumeriei, căci poate costa până la o sută de mii de dolari kilogramul. Notele lui de bază sunt lemnoase sau floral fructate. Din 70 de kilograme de materie primă se obțin maxim 20 de mililitri. De aici și prețul.

Nu am fost niciodată fanul acestui ingredient. Sor-mea nu jură decât pe parfumuri cu oud, spre disperarea familiei, care, acum, îi este etern recunoscătoare că s-a mutat la câteva sute de kilometri de noi și nu ne mai vedem la fel de des.

Deci, cum mi-a venit mie azi pachetul cu minunea, m-am apucat să-l desfac de față cu băieții.

– Ia, uite, are și cutie din bambus! Ce bine arată!

– A fost ieftin, deci nu ține prea mult!

(Dați-mi voie să vă spun că ăsta a fost un raționament greșit.)

L-am și dat de față cu ei. Cred că nici dacă îi anunțam că am dat cu gaz Sarin nu dispăreau cu aceeași viteză.

Întâi m-a lovit mirosul de fructe în descompunere, apoi cel de latrină și, după, am trecut în lumea amintirilor. Pe care o să vi le povestesc, că nu se poate altfel.

Ironman are un unchi care a lucrat la un mare procesator de alcool. De acolo s-a inspirat (unchiul, nu Ironman) când și-a luat butoaie industriale pentru țuica produsă din livezile proprii. Până aici, nimic în neregulă însă, periodic, la butoaiele lui dau atacul diverși care nu vor să plătească pentru fericirea bahică. Și care trebuie salvați cu ambulanță și pompieri.

Îmi amintesc de o toamnă când borhotul tocmai dădea în fiert într-un butoi care avea patru metri înălțime. Și care era pus între butoaiele cu produsul finit. Un nene a crezut că-i iese ce nu le ieșise multor altora înaintea lui: să intre în butoi cu o damigeană goală și să iasă cu ea plină. Ghinionul lui a fost că a greșit butoiul. A avut însă și un dram de noroc, căci s-a descălțat înainte să o comită.

– Auzi? De ce ți-ai lăsat papucii lângă butoaie? l-am întrebat pe unchiuleț, în acea minunată după-amiază de toamnă.

– N-am lăsat nimic.

– Lângă butoaie sunt niste papuci.

– Grijania etc etc, stiți voi, iar a căzut unu’ înăuntru. Sună la pompieri, sună la salvare, fi-i-ar nația și… de bețiv.

Bețivul cu pricina a fost salvat, dar cum puțea nu pot să vă spun. Adică, mă scuzați, o s-o fac. Exact ca parfumul ăsta.

Revenind în zilele noastre, după ce am terminat de mirosit și de rememorat amintiri, am pornit să-i caut pe băieți. I-am găsit. Fiecare era în camera lui, în vârful patului, pretinzând că se simte rău. Cică de la parfum, nu de la faptul că era zi de făcut ordine în casă.

Nu-i nimic, îi fac eu bine. Două zile îi țin la regim cu mucilagiu de orez și mere coapte. Fără chipsuri, fără ciocolată, fără bere. Cred că nici televizorul nu le priește, că lumina acestuia poate da dureri de cap și grețuri. Nu contează că în noaptea asta se deschide sezonul la hockey și avem tricourile pregătite de o săptămână. La final vor fi ca noi.

Am însă o altă mare problemă: mirosul nu se duce, iar eu merg azi la un spectacol care se joacă cu casa închisă. Oare o să se mai joace? Nu de alta, dar am bilete în rândul doi.