Trăim un basm, cel mai nefericit de pe lumea asta. De fapt, doar jumătate din el. Tu ai ales tinerețea fără bătrânețe, și privești totul cu o uimire continuă. Viața o ia de la capăt de câte ori deschizi ochii. Ce e asta? O floare. Și asta? Asta e marea. Cât e de mare? Cât viața noastră. Și iar și iar, aceleași întrebări, în fiecare zi. Mie mi-ai lăsat ce e mai greu, viața fără de moarte. Și cum nimeni nu mi-a dat puteri magice, nu cred că mă descurc cu ea. Cum naiba ieșim din povestea asta de rahat?

Am propriul meu trib, mă însoțește încă din copilărie. Și mi-e atât de loial, că nimeni altcineva nu-l vede. Mai bine, că nu sunt niște oameni foarte prietenoși. Unul îmi spune s-o iau la dreapta, altul, la stânga, și, când nu mă mișc, al treilea îmi dă un șut în creier, de ajung pe jos, în spume. Cred că mă cam detestă, pentru că știu că vor muri odată cu mine. Ieri, un vraci mi-a dat un leac magic, și nu-i mai aud, iar dacă nu mai dau din mâini ca să-i alung, cică primesc și niște haine cu mâneci normale.

Iubește-l cu disperare. Și mic și neajutorat și mare și furios. Iubește-l și după nopți nedormite, și dacă afli că nu va înțelege niciodată iubirea ta și va rămâne mic mereu. Un pitic mare, cu forța unui zmeu. Iubește-te pe tine și pentru cât nu poate el, și când îți vine să-l strângi de gât și-i urli lucruri pe care nu le va-nțelege niciodată. Căci doar așa mai ai de unde să-i dai și lui. Și când nimic nu funcționează, amintește-ți cât l-ai iubit când l-ai strâns la piept prima dată.

Nu intra acolo, știi bine ce se întâmplă când o faci. Înăuntru e întuneric. N-ai învățat încă? Mai întâi te vei izbi de pereți, încercând să găsești un buton cu care să aprinzi lumina, ai să strigi fără vorbe și nimeni n-o să te audă, apoi, când ai să obosești, ai să te întinzi pe jos fără chef de viață, așteptând un miracol, care mai mereu întârzie. Nu intra. Ai văzut ce greu e să ajungi la lumină când nu știi unde e ieșirea. Ridică-te din pat, fă un duș, bea o cafea și, mai ales, nu uita să-ți iei antidepresivul.

Hai, nu mai pleci? M-am plictisit de prostiile tale. Din cauza ta nu mă bagă nimeni în seamă. Vreau să fiu importantă, să-mi vină bine pantofii din dulap, să port rujul ăla roșu și să miros a parfum scump. Vreau să întoarcă toată lumea capul după mine pe stradă, să spună: știi că a fost astronaut? Acum te grăbești să ieși pe ușă, s-a așternut deja praful în urma ta, nici umbra nu ți-o mai văd. Te-ai dus? De ce? N-am vorbit serios. Nu m-am făcut astronaut. Hai, întoarce-te să ne dăm în leagăn, e prea greu să fii adult.

Brusc s-au aprins toate luminile. De pe hol se auzea pisica miorlăind disperată. Pentru ea sfârșitul lumii arăta ca un castron gol. În baie, cineva pomenea de niște morți pe la primărie. În sufragerie, un taraf cânta cu elanul orchestrei de pe Titanic, dar mult mai tare. Mamaie era fiartă pe cultură, chiar dacă iar pierduse aparatul auditiv. La copil era liniște, ochii săi goi erau ațintiți asupra temei la mate. Am intrat tiptil în bucătărie și am încuiat ușa cu cheia. Apocalipsa putea să aștepte până după cafea.