Drumul spre iad, bunele intenții și badigardul statului paralel

Eu am o obsesie legată de expresia „drumul spre iad e pavat cu bune intenții.” Am dat-o de gard de atâtea ori, chiar dacă aveam cele mai bune intenții, că i-am dat valoare de axiomă. Azi, mi-a demonstrat-o din nou un bodyguard de la una din instituțiile statului.

De dimineață am avut treabă la una dintre direcțiile de asistență socială din minunata noastră capitală. M-am prezentat regulamentar cu cinci minute înainte de ora la care deschidea biroul. Înarmată cu toată răbdarea pe care am găsit-o acasă. Fusesem avertizată telefonic că am de stat dacă mă prezint în zilele în care se acceptă dosare fără programări. Cum programare prindeam peste niște săptămâni, iar online-ul refuza să accepte zecile de mega de acte scanate, nu am avut altă soluție.

Am intrat și am fost preluată prompt de cei doi badigarzi (da, știu cum se scrie, vedeți mai sus, dar e mai corect așa).

– Unde mergeți?

– La biroul X. Dați-mi un bon, vă rog.

– Vă treceți dvs. pe listă la colega și vă strig eu când vă vine rândul.

– Păi, există automat de bonuri. Dați-mi un bon.

– Nu merge. Vă chem eu.

Mă trec pe lista colegei, căreia, fără exagerare, i-a luat mai mult de un minut să scrie cele 4 litere ale numelui meu de familie.

– Aveți numărul 10.

Un domn care juca table pe telefon m-a informat că e numărul 9. M-am așezat lângă el și am așteptat.

În toată instituția sunt 3 birouri, fiecare cu alt specific. Există automat de bonuri pentru toate. Există panouri care anunță numărul care urmează. Există și avertizări auditive. Nu ai cum să încurci borcanele. Și nici nu e indicat, că te linșează lumea. Dar, deasupra tuturor, există marele badigard. Care e ocupat să fie important.

-Stați aici, că vă chem eu!

Și toată lumea a stat. Doar că au apărut probleme, căci colega nu reușea să citească ceea ce scrisese pe liste. Și oamenii voiau bonuri, și le trecea rândul, și birourile nu-i mai primeau.

Chiar dacă îmi sare țandăra extrem de repede, nu fac scandal din principiu. Am suficiente motive să fiu stresată, nu-mi mai trebuie să adaug încă unul.

Ieșeau funcționarii din birouri să întrebe unde-s bonurile. Oamenii erau nervoși. Doar el, badigardul, era deasupra tuturor și organiza lucrurile. Că nu merge. Că nu se aude. Că lumea e rea etc. etc. Aveam de-a face cu un stat în stat. Un stat paralel. Al cărui șef era chiar badigardul.

La un moment dat, un domn extrem de nervos (pe bună dreptate) l-a dus de mânuță să scoată bonuri. „Șeful” le-a scos și le-a împărțit cui i-a fost mai aproape.

Ei, și atunci, am lăsat principiile deoparte. Am făcut scandal și le-am redistribuit eu. Într-o oră și jumătate de când stăteam acolo știam exact cine, unde și de ce-a venit. Bine, știam și care e pensia pe care o iau trei persoane, și unde stau alte două și cel puțin un arbore genealogic. Badigardul nu se obosise să țină minte nimic, nici măcar ordinea în care veniseră oamenii.

Mi se pare remarcabil că dăm șansa să lucreze unor persoane cu mai puține abilități, cum era doamna care scria listele. Mi se pare strigător la cer însă că, într-o instituție întreagă, zeci de funcționari și de beneficiari stau la mâna cuiva care-i pus doar să vegheze liniștea de pe culoare.

După ce s-au împărțit bonurile, lucrurile au mers cumva mai lin. Fiecare știa unde are de stat și când îi vine rândul. Iar cei care nu se descurcau (pentru că nu auzeau sau nu vedeau) erau ajutați de ceilalți. Frumos, elegant, ca afară.

Am înțeles și intențiile badigardului. S-a trezit cu două ore înainte de deschidere cu un puhoi de lume care trebuie organizată. De aia a făcut liste, pentru că sistemul nu funcționează înainte de ora oficială. Doar că intențiile alea s-au dus pe apa sâmbetei când a pornit mașina de bonuri.

Azi, am avut pe cineva care a făcut o mini-revoluție pentru ca lucrurile să intre în normal. Și, spre rușinea mea, nu am fost eu. Mâine, nu se lucrează cu publicul. Luni, badigardul va face din nou liste, pe care, cine le scrie, nu le poate și citi. Și, niște oameni, care și așa sunt bătuți de soartă, vor pierde rândul sau doar ore din viață ca să depună un dosar sau ca să obțină niște beneficii. Și nimeni nu-i va face nimic micului „șef”.

Am depus dosarul după 2 ore și 40 de minute. În tot timpul ăsta nu am văzut un funcționar nervos sau obraznic și asta mi se pare incredibil. Dar e adevărat. Am văzut însă un badigard, care crease un stat paralel de unde-i domina pe cei asupra cărora nu ar fi trebuit să aibă niciun fel de putere. Și e inacceptabil.

Dacă-l întâlniți și voi, trimiteți-l unde-i e locul. Să păzească ușa. Nu faceți ca mine doar ca să evitați conflictul. Altfel, o să consumați singura resursă pe care n-o puteți recupera niciodată: timpul.