Perla rară

Uneori, din întâmplare, descoperi o perlă rară. Și atunci știi că nu trebuie să o lași să-ți scape. Chiar dacă nu seamănă deloc cu ce ți-ai imaginat tu. Cam așa și eu. Cu Perles de Lalique, dar și cu Cel Mare.

Parfumul

Perles de Lalique este, cred, unul dintre cele mai ieftine parfumuri de pe piață, la ora actuală. Și cel la care m-aș fi așteptat cel mai puțin să se transforme într-o obsesie pentru mine. După cum îmi spunea cineva: „ […] după ce te-ai învârtit printre toate nișele posibile și mai ales imposibile, ai cumpărat un deja clasic camforat, chilleanu, piperat și răcoros în același timp, ca un thriller erotic scandinav.”

Parfumul este creația lui Nathalie Lorson și a fost lansat în 2006. E un clasic, într-adevăr, dar nu este un old school, cu vreo istorie fabuloasă în spate. Are trandafir, piper negru, iris, note pudrate, paciuli, licheni, vetiver, rădăcină de iris și cașmeran.

Ținând cont de trandafir și iris, nu m-aș fi așteptat veci pururi să fac o obsesie pentru el. Cinstită să fiu, dacă mă uitam înainte la note, nici măcar nu l-aș fi încercat. Cum am însă un stoc de decanturi primite de ceva vreme, mai pe la începutul verii am zis să bag în teste și niște parfumuri mai „obișnuite”. Și așa am ajuns la decantul pe care l-am terminat cel mai repede. Nu știu unde a dispărut parfumul din sticluță. Știu doar că nici măcar n-am mai testat prea multe de când l-am descoperit.

Eu simt lichenii, amărui, apoi un trandafir deloc grețos sau dulce, ceva vetiver și note pudrate care capătă un profil delicat și foarte elegant cu ajutorul cașmeranului. Ca să fiu cinstită, mi-am dat seama ca notele amărui sunt de la licheni abia când mi-a zis cineva că din cauza lor nu-l suportă.

Siajul e moderat, dar persistența este peste medie. E un parfum care-ți poate da zvâcul necesar într-o zi când te trezești fără chef. Nu e „zgomotos” sau insistent, dar din când în când te trage de mânecă și-ți spune că totul e ok. Că ești elegantă fără prea mult efort, că merită să zâmbești și că niște trandafiri romantici nu-i musai să te îngrețoșeze.

Povestea

Probabil că povestea asta poate fi interpretată foarte ușor într-o cheie negativă. Vezi, doamne, că îmi compar iubitul cu ceva ieftin și accesibil. Dar nu e deloc așa. Pentru mine e happily ever after! E cu adevărat cea mai mare comoară pe care am găsit-o și pe care o păzesc mai ceva ca un dragon… Dar, să revenim.

Când l-am zărit pe Cel Mare pe o aplicație de întâlniri mi-am zis că nu e deloc genul meu. Preferam variantele de nișă, aparent spectaculoase, care ieșeau imediat în evidență. Zgomotoase, agresive, cu care puteam să mă „lupt” și, mai ales „să câștig”. Evident, la un moment dat deveneau obositoare sau aveau chestii care mă enervau. Sau le enervam eu pe ele.

Nu l-am ignorat complet pentru că avea la profil un citat în franceză dintr-un manifest al lui Andre Breton. Un fel de „clasic”. Bine, manifestul în esența lui e misogin, dar să nu ne legăm de amănunte. Am dedus că știa franceză și asta era suficient.

Și, la fel ca la parfum, am decis că poate ar trebui să încerc și altceva. Așa că, într-o seară, când aveam chef să beau un pahar de vin și nu aveam cu cine, l-am invitat pe el. Era suficient de inofensiv și de manierat ca să-mi permit asta. Și așa am descoperit comoara vieții mele.

A fost punctual, politicos și m-a făcut să râd. A vorbit mult, mi-a povestit de toate și, apoi, a plecat acasă. Fără un gest greșit, fără vreo notă discordantă. Și am mai vrut. Și ne-am văzut din nou. Și de fiecare dată am descoperit ceva nou, care-mi plăcea.

La vârsta mea nu mai cred în dragoste la prima vedere. Și nici nu a fost cazul. Pur și simplu ne-a plăcut. Din ce în ce mai mult. Atât de mult încât, de curând, s-au făcut trei ani și jumătate de când suntem împreună. Și de când orice despărțire e un coșmar. A nu se înțelege că ne despărțim pentru că ne certăm sau ceva. Se întâmplă pentru că amândoi avem o carieră care ne plimbă prin locuri îndepărtate. Nu e codependență (been there, done that) că știu să o recunosc. E despărțirea aia, în care știi că te vei descurca perfect fără celălalt, cea care-ți oferă oportunități incredibile, dar care, pur și simplu, nu vrei să se întâmple, pentru că îți place acasă.

Nu vă imaginați că facem lucruri spectaculoase. Avem o viață banală, în care muncim, ne ocupăm de ale casei, ne mai uităm la un film, călătorim (mai puțin decât am vrea) dar reușim să nu ne plictisim. Și vorbim. Doamne, cât vorbim! Mai ales el. Sssst, să nu-i spuneți că am zis asta. O să păstrez tăcerea legat de partea cu thriller erotic, că nu e nimic dark aici… (Wink, wink)

El e romantic și eu nu. Mă încurajeză mereu să scriu și să mă exprim. Chiar dacă uneori nu-i plece ceea ce aude. El trăiește în prezent, eu într-un viitor plin de anxietăți. Dar amândoi ne bucurăm unul de celălalt. Ah, și să nu uităm că ne apucă greața de câte ori trebuie să ne despărțim.

Concluzia

Când l-am întâlnit pe Cel Mare niște prieteni mi-au spus că nu mi se potrivește, că nu e pentru mine. Că e prea cuminte și delicat. Nu i-am ascultat. Nu mi s-a părut că am ce pierde. Și bine am făcut. M-am obișnuit chiar și cu romantismul lui, vezi trandafirul din Perles de Lalique. Poate, în opinia unora, nu iese în evidență cu nimic, dar pentru mine e tot ce contează. Atât de mult că nu vreau să mai descopăr altceva.

Și să nu uit, căci nici el nu uită ce-mi place. Am perle de Tahiti care-mi marchează momentele importante din viață. Dar aș vrea să fiu cu Cel Mare tot atâția ani cât are șiragul triplu de perle gri pe care mi l-a oferit, în primul an, de ziua mea.

Pe parfum însă am să-l mai trădez, căci îmi place prea mult să scriu. Iar Cel Mare mă încurajează. Și nu-l pot dezamăgi!

Și, da, am găsit perla rară. Nu una, ci două! Și nu sunt în niciunul dintre coliere. Ceea ce vă doresc și vouă!