La Fumée si fumuri

La Fumée este, evident, un parfum. De fapt, e o linie întreagă, dar o să revin asupra acestui aspect. Fumurile sunt alea pe care le am eu în cap sau, mă rog, cred unii că le am, doar pentru că m-am născut în orașul cu nume de cioban.

Povestea

E scurtă. A sunat curierul și mi-a adus un pachet cu un parfum. O parțială. Adică o sticlă din care altcineva a consumat deja. Una dintre achizițiile de „blec fraidai”, fără „”blec și fără „fraidai”, că l-am luat într-o luni cu cruce roșie în calendar, fără reducere, de la cineva.

Se știe deja tipicul: puf, puf și să vedem ce iese. Și a ieșit bine. Atât de bine că-mi pare rău că e discontinuat…

Parfumul

La Fumée de la Miller Harris e la fel de afumat pe cât e de beat un copil nou născut. De altfel, nici La Fumée Ottoman sau La Fumée Alexandrie nu-și merită numele. Pe La Fumée Arabie sau Maroc nu le-am testat. Toate sunt creația lui Lyn Harris, care l-a cooptat și pe Mathieu Nardin pentru Alexandrie.

Toate au tămâie. Patru au trandafir și mesteacăn. Trei, chimen, cedru, oud și santal. Două, ambră și note fructate. Mă rog, probabil că mai sunt și alte note comune, dar nu am organizarea mentală pentru a le înșira acum.

De plăcut, îmi plac La Fumée și La Fumée Ottoman. Al doilea e cumva „cremos”, de la santal și tonka, cam ca o cadână într-un serai. Îmi place, dar nu-l port, nu mi se pare că mi se potrivește. Primul e mai degrabă o măicuță din comediile lui Louis de Funes. O mirosi ea a tămâie, dar tocmai s-a pupat cu frizerul și asta se simte, căci are și un iz de lavandă și de after-shave. Un fel de zen vesel, pe principiul: a făcut treabă dar s-a și distrat. Și așa ajung la…

Fumuri

De când mă plimb prin țară după Cel Mare și-i cunosc colegii, primul lucru pe care-l aud e:

-Voi (general), ăștia de București, doar fumuri aveți în cap.

Al doilea fiind:

– Dar voi (particular) nu sunteți așa!

Cumva îi înțeleg pe cei ce-mi spun asta. Sunt convinsă că modul nostru de a reacționa la stimulii exteriori e, uneori, prea agresiv. Pare că ne grăbim mereu undeva, fără o minimă considerație față de context și de restul oamenilor implicați. Și graba asta generează anxietăți și probleme. Exemplu: în Târgu Mureș merg la un magazin și se blochează casa. Cel mai probabil din cauză că am vrut să plătesc cu telefonul. E aproape ora 22, în spatele meu sunt opt persoane. M-au luat palpitațiile gândindu-mă cum îmi voi umple frigiderul cu urări de bine. Surpriză! Liniște totală! Efectiv, m-am întors să verific dacă oamenii ăia sunt vii. Erau. Și au stat cuminți 9 minute să se deblocheze casa.

Dacă ar fi să transpun povestea în felul în care simt eu parfumurile din linia asta, ar fi cam așa:

Interacțiunile umane din orașul meu de baștină ar fi La Fumée Alexandrie. Nu prea-mi plac(e). Prea mult trandafir băgat acolo de Mathieu Nardin. Să fie, că e celebritate și nu se poate fără.

La Fumée Ottoman ar fi Brașov. Mai soft, dar tot cu pretenții. Nu vă luați de mine, am stat un an în orașul ăsta și m-am simțit foarte bine. M-aș muta și mâine înapoi. Dar tocmai a căzut pe locul doi.

La Fumée ar fi Târgu Mureș. Îl ador pur și simplu. Necomplicat, zen, cu exact ce-mi trebuie. Pentru că are restaurante care livrează mâncare vegană. Sau, în supermaket-uri, rafturi întregi de produse pentru oamenii care au diverse alergii. Are parcuri și liniște. Și oameni care-ți răspund pe limba ta, deși până atunci își folosiseră imposibila limbă maternă cu altcineva.

Concluzia

Avem, de fapt, mai multe. Fumurile pe care noi le avem în mintea altora sunt doar niște preconcepții. Nu ne place tuturor același lucru. Nu reacționăm toți la fel. Nu trebuie să ne placă tuturor aceeași parfumuri. Nu, nu, nu…

Și, totuși, pentru că am fumuri de influencer o să vă zic că La Fumée de la Miller Harris, deși discontinuat, trebuie încercat de amatorii de tămâie și rășini.

P.S. Nu, produsele din supermarketurile de acolo nu sunt deloc disponibile în București. Nici măcar online. Ah, și mai există și La Fumée Intense, de care abia acum mi-am amintit.