Morph Zeta și terapia.

Aseară am primit o pungă mare cu decanturi și am găsit printre ele Morph Zeta. L-am testat azi și am ajuns la concluzia că trebuie dus la terapie.

Parfumul

După ce l-am dat, m-am uitat de trei ori la sticluță să mă asigur că am citit bine. Parcă mă dădusem cu Baccarat Rouge 450. Mirosea a zahăr caramelizat, exact ca împricinatul despre care am povestit aici. Era totuși puțin mai anemic, semn că părinții lui nu-l îndopaseră când a fost mic, ca să se facă gras și frumos și să ocupe tot spațiul. Am auzit că nu are nota de dentist pe care mulți o regăsesc în BR. Eu n-am simțit-o niciodată, deci nu mă pronunț.

Pentru câteva clipe, am simțit însă ceva vag citric, care m-a făcut să-mi doresc să-mi experimentez cu niște lemon curd cu zahăr ars deasupra. Am renunțat, că n-aveam chef de gătit. M-am apucat să caut însă notele parfumului. Și am descoperit că are cacao, ambergris și migdale amare. Dacă așa zic ei, cine sunt eu să-i contrazic.

Conform descrierii oficiale, ar trebui să sugereze sursa vieții, să fie întunecat, profund, misterios și fascinant. E despre nașterea și finalul tuturor lucrurilor. În afara timpului și spațiului. Aham, probabil că s-au gândit la viața unui omuleț de turtă dulce.

Istoria personală

L-am dat și mi-a crescut instant glicemia. Nivelul de stres explodase deja ca o oală sub presiune cu jumătate de oră înainte, căci tocmai fusesem sunată că tizul de 70 de ani al lui Ironman fusese scos de la dializă și trimis la naiba în praznic pentru investigații cardiologice.

L-am trezit pe ăla mare și înainte să apuc să-i spun cum ziua de „făcut nimic” s-a transformat în „hai să alergăm ca să rezolvăm chestii”, îl aud:

– Ce mișto miroase. Faci prăjituri?

– Nu! Că mi s-a terminat mătrăguna și nu vreau să muncesc degeaba.

Ironman tăcea chitic, că pe el subiectul prăjituri îl lasă rece, dat fiind faptul că își ia doza de zahăr din paharul de pepsi pe care-l cere zilnic.

Mă rog, una peste alta, la orice mișcare a mâinii eram învăluită în zahăr. Cât am făcut duș, m-am tot gândit cum să fac să păstrez parfumul care-l făcea fericit pe cel mare, dar să-l suport și eu. Și mi-am amintit de Melancolia de la Liquides Imaginaires. Așa că m-am dat cu amândouă. Și a funcționat. Și am avut o revelație. Una asemănătoare am mai avut doar pe vremea când eram ajutor de terapeut.

Terapia

Acum vreo câțiva anișori, pe când lucram cu copii atipici, l-am pus pe Ironman în echipă cu un puști mult mai mic decât el și foarte agitat. Ironman are numai viteze de la foarte încet în jos. Puștiul trecea de Mach 3 în 2,5 secunde. Mai ales la vorbă.

Ca să echilibrez situația, am luat o minge roșie și am numit-o cuvânt. Numai cine avea mingea avea voie să vorbească. Și a funcționat. Nu din prima. La început, trebuia să le atrag atenția că au voie/trebuie să vorbească doar când au mingea-cuvânt,  dar încet, încet, comunicarea a început să se echilibreze. Ironman vorbea mai repede, puștiul mai încet. Fiecare deschidea gura cât avea mingea în mână. În primele ședințe decideam eu când se schimbă posesorul, apoi au început să decidă singuri. Luați separat, cei doi protagoniști erau imposibili, puși împreună și-au găsit un ritm.

Concluzia

Cam la fel a fost și cu suprapunerea celor două parfumuri. Deși ador Melancolia, nu e un parfum potrivit pentru vremea asta. Zahărul din Zeta nu mi se pare savuros pe nicio vreme. Împreună însă reușesc să scoată ceva purtabil care să mulțumească pe toată lumea.

Spre deosebire de participanții la terapie, care au crescut și au învățat din exercițiul cu mingea, cele două parfumuri nu se vor despărți niciodată atunci când se întâlnesc cu pielea mea.

Și, da, exercițiul poate fi făcut și cu adulți. La ședințele de corporație sau la alea de familie. Dar doar dacă aveți curaj.