Excesul de zahăr dăunează grav sănătății

Partea întâi

Ca de început de weekend am ales un parfum cu nume sugestiv: Sex and the Sea. Pe la 11, că era zi de excese, am adăugat și Night de la Akro. Dar despre ele, altă dată. Acum, vorbim despre excesul de zahăr.

Prin peregrinările mele, deși nu sunt amatoare de dulce, nici măcar după ce am ajuns la capătul scării Scoville cu Carolina Reaper, iar papilele mele au rămas fără scop, mai încerc, ocazional, câte o prăjitură.

Bucățica de rai peste care am dat se numește Kazan Dibi și e o budincă din lapte făcută inițial cu mastic, dar pe care eu o prefer cu coajă de portocală. Hai s-o fac, că am musafiri cărora știu că le plac dulciurile. Și m-am apucat de treabă. Minunat, numai că eu nu folosesc niciodată cântar de bucătărie.

Să derulăm puțin înapoi. Pe la prânz am luat pentru sora mea un decant de Baccarat Rouge 540. Și înainte să mă apuc de gătit m-am dat cu el. Greșeală capitală. L-am mirosit, m-am uitat la zahărul pe care voiam să-l pun în prăjitură și mi s-a părut că e prea puțin. La cum mirosea parfumul, nici nu e de mirare. Și am turnat. Și n-am gustat. Și când am pus prăjitura în tavă și am zis că a venit momentul să gust, șoc și groază! Nu vreți să știți! Faci diabet doar dacă treci pe lângă prăjitura mea. Și nu-i nevoie să fiu dată cu BR450.

Înțeleg de ce toată lumea miroase a creația lui Kurkdjian sau a diverse clone mai mult sau mai puțin reușite. Șofran, vanilie și dulce. Mult dulce. Nu știu alții, dar eu una miros a cocotă convertită în mare doamnă, care-și regretă viața aventuroasă, în timp ce se îndoapă cu zahăr. Adevăratul meu regret e însă că nu sunt anosmică la parfumul ăsta. Am auzit că se întâmplă.

Deja îmi văd pancreasul defilând cu o pancartă în mână: te rog, înlocuiește-mă cu o pompă cu insulină! Ăla mare holbează ochii și icnește de câte ori trec pe lângă el. Ăla mic pretinde că i se strică dinții de la atâta zahăr. Iar eu nu reușesc să spăl oroarea. Și trebuie să merg la gară să-mi iau musafirii. Și mi-e frică; unul dintre ei e un viitor psihiatru și nu vreau să mă diagnosticheze cu cine știe ce tulburare compulsivă din cauza parfumurilor.

Partea a doua

Apar și musafirii. Eu, ca tot omul ospitalier:

– Hai, o bere, hai, să mâncați ceva… Da’, prăjitură vreți?

– Normal.

Aham, prăjitura mea era o chestie dubioasă, care, dincolo de gust, nu se legase neam. Viitorul medic decide să fie diplomat.

– Nu mă pot hotărî dacă-mi place sau nu.

Înțeleaptă fată, nu te pui cu nebunii. Ca să-mi distragă atenția de la farfurie, mă întreabă:

– Auzi, dar tu te-ai dat cu parfumul ăsta pentru mine? Că miroase a spital.

– Să zici mersi că nu m-am dat cu ăla care miroase a pompe funebre, că te demoralizam de tot: operație reușită, pacientul mort.

– Dacă ai și unul care miroase a tămâie, facem traseul complet și rămâne în familie.

Am uitat să vă spun, viitorul ei soț va fi preot. Așa că ce nu-i iese ei, rezolvă el.

Problema e cine mă rezolvă pe mine? Că prieteni, prieteni, dar nu vreau să ajung pe mâna niciunuia. Și nici BR450 nu mai încerc, că azi un mare mall bucureștean era plin de oameni care, aparent, aveau pata pusă pe parfumul ăsta. Se cheamă că prietenii mei vor avea clienți.