Pledoarie pentru carte ca împărtășanie

Înainte să săriți la gâtul lui pitzi, citiți până la final. E scurt și concis, că pitzi are o mulțime de lucruri de făcut și mai e și superficială pe deasupra.

Dar, să trecem la subiect. Am urmărit de curând o prelegere despre intimitatea textuală în textele iudaice vechi. M-a făcut să mă gândesc mult la relația noastră cu cartea, de la obiect la subiect, sau invers. Și, ca orice alt lucru pe lumea asta, am încercat să o privesc prin mai multe perechi de ochelari: ai cititorului, ai traducătorului și ai profesorului.

Când a pornit această intimitate, era privită strict din perspectiva celui ce trebuia să-i învețe pe ignoramus despre textele sfinte, apropiindu-i de divinitate. Și se considera că dacă un necunoscător putea recita titlul cărții și autorul, el va avea un acces mai facil către divinitate. O condiție obligatorie era ca profesorul să nu-l facă pe ignoramus să se simtă rușinat de neștiința lui. Și din acest motiv, înțelepții considerau că, deși poate cel ce-i învăța pe alții putea recita din memorie textele rugăciunilor, el trebuie să ia cartea și să citească din ea. Ca să vă enervez, vă spun că ignoranți erau analfabeții și femeile.

Din perspectiva traducătorului, cartea trebuie înțeleasă, dezosată, despicată în cuvinte și nuanțe, astfel încât traducerea să nu devină o trădare. Și câte astfel de trădări nu vedem azi? Ca traducător, am avut adesea cărți pe care le-am cunoscut și înțeles mai bine decât mă cunosc și mă înțeleg pe mine. Ba, mai mult, a trebuit să le accept și să le iubesc cu toate defectele lor, ceea ce trebuie să recunosc, mi-e tare greu să fac cu oamenii.

Ca simplu cititor, de câte ori o carte nu v-a atras în interiorul ei, făcându-vă să nu știți unde vă aflați exact, atunci când ridicați ochii din ea. Pun pariu însă că nu v-ați gândit niciodată că atunci când menționați numele unei cărți îi arătați celuilalt o bucățică din voi. Pentru că nicio carte nu trece prin mintea noastră fără să lase urme. Iar simplul ei nume, e ca o spărtură în masca pe care fiecare om și-o pune zilnic.

A menționa numele unei cărți e un act de iubire, pentru carte, și pentru cel cu care vorbești. Cândva, un rabin foarte sever, care nu-și îmbrățișa și nu-și săruta copiii, își găsea bucuria în a-i învăța rugăciunile de după masă. Un fel de a le arăta dragostea și de a le împărtăși felul în care vedea el lumea. Nu-mi amintesc dacă era vorba despre bunicul sau despre tatăl scriitorului Amos Oz. Ceea ce probabil știți deja e că tatăl scriitorului pleca să-și vândă cărțile pentru a cumpăra mâncare. Se întorcea însă cu și mai multe cărți. Tot un fel de hrană. Și dacă ne uităm la fiul lui, se pare că a făcut o treabă bună!

Așadar, citiți și spuneți și altora ce ați citit! Dar mai ales lui pitzi, că poate mai răsfoiește și ea ceva cât i se usucă unghiuțele.