Două povești pentru același parfum

Într-o dimineață însorită și călduță, Cordelia, o fetiță cu părul de ce culoare vreți voi, ca să fiu politically correct, dar fără prea multă minte, se gândi să lenevească sub cel mai îndepărtat copac din grădină. De fapt, avea foarte multe de făcut, dar n-avea chef de nimic, așa că asta a părut cea mai bună idee la momentul acela. Și cum stătea ea așa, privind razele soarelui printre frunze, i se păru că undeva, sus, zărește ceva. Se ridică în grabă, își netezi rochița, își trase șosetele, gesturi inutile, de altfel, că n-o vedea nimeni, și miji ochii. Era un cuib de albine. Mmmm, miere, polen, faguri… Îi lăsa gura apă. Și ce se gândi fetița noastră, care v-am zis că nu era foarte deșteaptă. Luă o piatră și o aruncă spre cuib. Avea noroc, căci părea să nu fie nicio albină înăuntru. Mai aruncă una și încă una și tot așa, până norocul se plictisi și se duse în altă parte. Și atunci, cuibul îi căzu fix în cap și, probabil, ar fi înghițit-o cu totul, dacă nu i s-ar fi oprit pe umeri, care erau destul de lați. Și brusc, îi trecu pofta de miere și de alte produse apicole, căci avea miere vâscoasă și dulce și în nas și în ochi și în gât. Până și în urechi avea miere, nu că ar mai fi contat câtă vreme nu mai putea respira. Ar fi strigat după ajutor, dar nu avea cum. Bine că au văzut-o ai casei, care și-au dat seama că e în pericol și au dus-o repede la baie să o scape de nenorocire. Din fericire, le-a ieșit, dar Cordelia nu vrea să mai audă de miere și albine prea curând. Nu-i nimic, mai sunt o mulțime de prostii de făcut pe lumea asta, și după cum bănuiți, nu se va opri până nu le face pe toate.

După acest preambul inutil ajungem și la parfum: Bee de la Zoologist.

Unul dintre filmele celebre ale adolescenței mele a fost Coșmarul de pe Elm Street. A fost cel mai închiriat film, după cele indiene și cele indecente, la centrul pe care-l păstoream cu prietenul meu de la vremea aceea, când nimeni încă nu auzise de copyright. De fapt, era o serie de filme la care, acum, eu nu mi-aș lăsa copilul să se uite, deși e un fan al genului.

Într-unul dintre filme, un puști îl visează pe Freddy Krueger, monstrul care era personajul principal, și se trezește închis în salteaua cu apă pe care o avea pe pat. Inutil să precizez că moare într-un mod cât se poate de neplăcut.

Ei, bine, cam ca puștiul ăla m-am simțit eu când am testat Bee de la Zoologist. Doar că salteaua era plină cu miere și polen.

Nu aceeași părere o au însă și cei doi bărbați din casă. Cel mare l-a declarat interesant și și-a exprimat dorința de a mă mai simți mirosind atât de bine, iar cel mic a zis că-i amintește de vremurile când îi dădeam pâine cu miere și dacă tot sunt mama lui și-l iubesc poate îi fac și eu niște sandvișuri, că el e ocupat de nu mai poate cu nu știu ce documentar despre albine. Dacă nu mă sufocam i-aș fi suspectat că fac mișto de mine. Dar cum mă luptam pentru aerul atât de necesar vieții, au scăpat.

Iar eu, ca o Cordelie spășită m-am dus să-mi văd de treabă, adică la sală să-mi recapăt capacitatea pulmonară.

Ghiciți cu ce mă așteptau ceva mai devreme când am venit acasă: sandvișuri cu miere. Noroc că le-au scăpat ei pe jos, de râs, când mi-au văzut mutra, că altfel aruncam cu ele după ei. Răzbunarea mea va fi cruntă: mâine vor juca rolul roboților în Terminator.