Când parfumul se ridică la înălțimea numelui

Azi a fost una din zilele acelea în care, și dacă nu crezi, te uiți la horoscop să vezi ce planetă e în mișcare retrogradă, doar ca să ai pe cine da vina, că altfel o iei razna.

Ironman face spume că a pierdut contul de Facebook și ne întreabă la fiecare cinci minute dacă nu putem face ceva. Ăla mare are o măsea umflată, cu dureri, și nu are voie să ia niciun analgezic, iar eu îmi continui saga concediului medical pentru perioada de izolare, pe care HR-ul mi-l tot întoarce că îi mai lipsește ceva, deși nu știu să-mi spună exact ce.

După ce am trimis adultul la dentist, iar lui Ironman i-am pus în față niște probleme de matematică, ca să-l stresez și eu pe el, mai rămăsese HR-ul. De nervi am băgat mâna în cutia cu decanturi și mi-am zis că fie ce-o fi. Dacă e să mor de nervi, măcar mor parfumată.

După cum se vede, n-am murit, că altfel nu vă mai plictiseam cu povești.

Ganymede Marc-Antoine Barrois se ridică la înălțimea numelui. Știu că a fost botezat după luna lui Jupiter, dar cred că îl putem lega și de personajul mitologic cu același nume, considerat a fi cel mai frumos dintre muritori. Atât de frumos că Zeus l-a răpit și l-a dus în Olimp.

Parfumul ăsta mi-a trezit două amintiri: una reală și una care e reală doar în imaginația mea.

Pe aia reală nu v-o povestesc, că se termină prost. Dar o pot împărtăși pe cea imaginară.

Aveam 5 ani și bunicul m-a dus să-mi cumpere pantofi și, deși primise instrucțiuni de acasă legate de ce aveam nevoie, n-a rezistat în fața deciziei mele de a avea cei mai minunați pantofi negri de lac pe care-i văzusem vreodată. Miroseau a piele și-mi puteam aranja bretonul în luciul lor. Apoi m-a dus la librăria de alături și mi-a cumpărat o mandolină din tablă, portocalie, și o minge din cauciuc, roșie cu buline albe. Imaginea care-mi vine în minte când miros parfumul ăsta e cea a mingii reflectate în pantofii de lac. Dar și zgomotul mandolinei pe care am chinuit-o vreo 3 zile, până când cineva a făcut-o dispărută. Cred că am mai fost la fel de fericită doar când l-am strâns prima dată în brațe pe Ironman. Sigur notele minerale și cele de piele ale parfumului m-au făcut să mă gândesc la asta.

Și pantofii, și mandolina, și mingea sunt reale, doar că ele s-au întâmplat în zile diferite, dar asta nu contează, căci oricum, se spune că noi nu ne amintim ceea ce s-a întâmplat, ci doar ultima noastră amintire cu respectivul fapt. Iar eu vreau să mi le amintesc așa.

Înapoi în prezent, că nu ne putem desprinde de el.

Cel mare vine de la dentist, cu falca la fel de umflată, aproape plângând de durere.

– Cu ce te-ai dat?

– De asta îți arde ție? Cu un parfum!

– Miroase atât de bine că mă bucur că nu ești bărbat, că te-aș fi luat de nevastă oricum.

După un scurt moment în care m-am întrebat dacă infecția nu a ajuns la creier, m-am decis să-i răspund.

– Cu Ganymede.

– Ah, paiderastia!

– Ah, dacă îți poți accesa bagajul cultural, poți curăța și cartofi, am pus eu punct discuției.

S-a apucat să-i curețe, dar nu înainte să se dea cu Ganymede. Parcă nu mai oftează la fel de mult, dar aș vrea să știu pe unde scoate cămașa dacă îmi vine mie ideea să mă mărit cu el. Aia de la HR nu scapă sigur, că tocmai i-am reclamat.