Ceai și fursecuri.

Astăzi e din nou una din acele zile în care realitatea imediată mă face să vreau să trăiesc din amintiri. Poate, poate, îmi scade pulsul de la 114 la 62, cât am de obicei. Așa că m-am gândit la ceai și fursecuri. Sau, altfel spus, Chai de la Baruti și Vanille Noire de la Les Senteurs Gourmandes. Nu mă pricep la suprapuneri și, trebuie să admit, mi-a fost frică să nu cumva să stric șirul experiențelor reușite din ultima vreme. Așa că am pus unul pe-o mână și unul pe cealaltă.

Da, știu, Chai ar fi trebuit să mă poarte cu gândul la India, dar pe mine mă transportă fix la Paris în aprilie ’91, la Cafe de Flore, în care am intrat cu tupeul teribil al oricărui adolescent înfiorător de timid. Aș fi băut o bere, de fapt, să prind curaj, dar nu mi-ar fi dat nimeni, așa că mi-am luat singurul lucru pe care-l mai consumam la vremea aceea: ceai negru. Și m-am trezit în față cu un arsenal extrem de complicat, care nu semăna deloc cu simpla cană cu apă fierbinte și plicul cu ceai negru pe care le foloseam acasă. Le-am studiat puțin până am deslușit ordinea operațiilor, iar la final, am decis să fiu aventuroasă și să pun și puțin din laptele pe care-l primisem odată cu ceaiul. Conform principiului: pe vremea mea și apa era mai udă, jur că n-am mai băut vreodată, nicăieri în lumea asta, nici măcar la celebra cafenea, niște ani mai târziu, un ceai mai bun.

Cam așa e și cu parfumul ăsta: o alunecare călduță într-o mare de ceai negru, fără zahăr, dar a cărui asprime e îmblânzită cu puțin lapte. O idee de cardamom, cât să te întrebi ce mai e pe acolo, o adiere de scorțișoară, ca și cum tocmai a trecut pe lângă tine, în grabă, un cofetar priceput și la final, o notă pudrată, feminină și elegantă ca a unei doamne ce poartă cașmir și perle și trăiește într-o casă plină de flori. Jur că și dacă ați fi îmbrăcați cu geacă de motor, blugi rupți și bocanci, cum eram eu în ziua aia, vă veți simți cea mai elegantă persoană din încăpere. E ca și cum ați intrat undeva, speriați că o să fiți considerați intruși și dați afară, iar apoi se întâmplă ceva minunat și în locul spaimei apare relaxarea și puțină mândrie (bine, mai multă) că ați reușit. Cam ca un adolescent timid, care bea un ceai într-o lume de oameni mari, nevenindu-i să creadă că are libertatea să facă asta.

Norocul meu (dar și al corporației care-mi programase o ședință) a fost că au venit băieții acasă și m-au trezit prozaic din visare.

– Iar te-ai dat cu țelină. Bleah! A zis adultul.

– Nu e țelină. Chestia aia verde se cheamă altfel, l-a atenționat copilul.

– Vegeta?!

– Ieri i-ai luat cuțit de bucătărie și tu sângerezi mult, că ai probleme de coagulare, a mai zis copilul înainte să se încuie în camera lui.

– Mă duc la cumpărături, că am uitat să iau apă, a bătut și celălalt în retragere. Ce să mai iau?

– Chestie din aia verde, care se cheamă apio, am strigat eu, dar  închisese deja ușa de la intrare.

Despre Vanille Noire o să citiți mâine, pe aici