Ceață

Când m-am apucat de sport, secolul trecut, în cele trei zile de alergare pe stadion, antrenoarea mea, de care încă mă ascund (să nu-i spuneți că știți de mine), mi-a zis că nu trebuie să alerg dacă e ceață afară. Cred că nimeni nu s-a mai rugat pentru ceață, ca mine, în următoarele 2 zile. Era iulie, așa că m-am rugat degeaba.

M-am întâlnit însă cu ceața la Marea Baltică, într-un decembrie, în care mergeam să-l transform pe copil în Ironman. Iar ceața, atunci, mi-a fost cea mai bună prietenă. Căci, din salonul spitalului, coboram 2 etaje si mergeam 100 de metri până pe plajă. Intram în ceață și nu mă mai vedea nimeni, nici viața, nici soarta, nici asistentele disperate pentru că viitorul Ironman apăsa pe toate butoanele posibile și declanșa alarme la ora 5 dimineața, când mă-sa era ocupată să dispară în ceață cu o cafea. Și nici eu nu vedeam nimic. Auzeam în schimb, la câteva minute, salutul localnicilor care treceau pe lângă mine:

– Moin, moin!

Așa că, de atunci, indiferent unde și când, ceața mă salută într-un dialect german cu iz de mare statică, precum un lac, chiar dacă mirosul ei vine dintr-un parfum de la o casă italiană.

Filippo Sorcinelli cu ale lui Nebbia mi-a amintit de acel decembrie 2018/2019 în care răsăritul de la ora 8 și ceva era o bucurie pentru leneși, nu un motiv de deprimare că e ziua mai scurtă. Iar ceața îndulcea toate colțurile lumii. Trebuia să le încerc pe toate trei, dar au ajuns la mine doar Spessa și Fitta.

Amândouă miros a scoici care au eșuat pe plajă. La Fitta, primul iz de câteva secunde mi-a amintit de camfor, dar apoi a dispărut, ca purtat de o pală de vânt. Și a revenit mai târziu, cu toate fantomele pe care ceața le aduce cu ea.

Gabierul Maqroll ar fi fost sedus de Spessa. Dacă nu știți cine e personajul, căutați Isprăvile și necazurile gabierulului Maqroll de Alvaro Mutis. Traducerea a apărut la Humanitas în 2004.

Niciunul dintre cele două parfumuri nu e o mare în furtună. Pe una o simți de pe plajă, iar pe cealaltă de pe o punte plină cu oameni obosiți, care au apelat la toate superstițiile pe care le aveau la îndemână ca să ajungă cu bine la țărm.

Dacă ar fi după mine, aș alege Spessa, pentru că sugerează marea, așa cum e ea, nici bună nici rea. Alge, scoici și o umezeală care rămâne permanent cu tine. De altfel, după un duș și o baie prelungită încă mai plimb după mine mirosul mării. Ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de una dintre puținele poezii pe care am reușit vreodată să le învăț. Lorelei a lui Heinrich Heine. Știu, vorbește despre Rin, dar dacă mi-am amintit-o după 30 de ani trebuie să însemne ceva:

Ich glaube, die Wellen verschlingen
Am Ende Schiffer und Kahn;
Und das hat mit ihrem Singen
Die Lorelei getan.

Și cred că valurile au scufundat
În cele din urmă, și barcă și pescar
Și pentru întregul amar
Doar cântecul lui Loreley e vinovat. (traducerea îmi aparține).

După cum se observă, până și ideile mele sunt în ceață și se amestecă. E de la parfum(uri), să fie clar!