Cum a ajuns slăninuța artă

Azi m-am trezit hotărâtă să trăiesc periculos. Am luat cutia cu minuni, am închis ochii și am băgat mâna în ea. Câștigător a fost Tonnerre de la Beaufort London. Să citesc, să nu citesc ce zice pe siteurile de specialitate? N-am citit. Rău am făcut.

Știți deja cum merge treaba: un puf mic și la muncă. De obicei, mă miros imediat, doar că am găsit un mail care mă anunța că am evaluarea anuală în prima zi de concediu și nu mi-a mai ars. Până am anulat întrevederea, până una, până alta, am simțit brusc că mi se face foame. Zic: hait, nu e bine, că ăla mare și responsabil cu micul dejun se scoală mai târziu. Era abia 6:30, cum rezist eu până la 8?

Norocul meu a fost că măseaua nu l-a lăsat să doarmă și l-am auzit trăgând perdelele până să-mi termin eu gândul. Ok, universul conspiră în favoarea mea, a venit momentul să mă miros. Conspirase, dar îi trecuse.

Și am avut brusc explicația motivului hămeselii la o oră atât de neobișnuită: miroseam a slăninuță afumată, cu o adiere de ananas. Bine, era lime, dar la ora aia semăna a ananas.

– Mmmmm, ai primit și slăninuță pe lângă țuica de la Pitești?

– Vă crește colesterolul și sunteți bătrâni, s-a auzit și vocea copilului.

– E parfumul.

S-a făcut liniște. Cred că nu le venea să creadă sau ceva. De fapt, era ceva, puneau la cale miștoul pentru tot restul zilei mele de muncă.

Am primit pentru micul dejun pâine prăjită și un pahar de țuică, cu sfatul să pun mâna între cele două felii și să las cafeaua, că doar țuica ajută la digestie.

Ironman a zis că ananasul e o blasfemie și în pizza, iar cu slăninuță se cheamă că globalizarea a mers prea departe.

Când au fost amenințați că dacă mai scot un cuvânt pe subiect vor primi cartonașe roșii, mai ales că aveam o ședință cu camera și microfonul pornite, au luat-o pe mutește.

Cred că ai mei colegi și-au zis că am crampe de mă strâmb în halul ăla și-mi ies ochii din cap. De fapt, eu încercam să nu mă enervez când, în ușa sufrageriei, apărea câte o mână ba cu o sticlă de țuică, ba cu o ceapă. Iar la final, am avut parte și de un fel de dans grecesc, improvizat de cei doi. În mâini aveau sticlele de care povesteam, iar la gât câte o funie de ceapă. Nu-i vorbă, toată demonstrația a ajutat: că mi-am ținut respirația să nu mă apuce râsul și n-am mai simțit oroarea. Mai ales că în cele trei ore cât a durat până m-am spălat nu și-a schimbat deloc mirosul.

Acum, îmi poate spune și mie cineva de ce parfumul ăsta e considerat o operă de artă și costă atât, când eu îl știu pe nea Gheorghe, care mă lasă să intru gratis în afumătoarea lui? Și la final chiar îmi dă șunculiță, iar eu ies conservată de acolo? Ceea ce de la o anumită vârstă poate fi util!

Să vă spun și ce am mâncat la prânz? Salată de fasole uscată. De milă le-am pus totuși ton în ea.