Craiul dintre ruine

Rake and Ruin de la Beaufort a fost alegerea zilei. Nu știam nimic despre el. Nici măcar de la ce casă e. M-am dat pe ascuns și nu i-am informat pe băieți, când am pornit să vedem turnurile din Mani și cel mai sudic punct al Greciei. La ăsta n-am mai ajuns pentru că Ironman a fost lovit de unul dintre accesele lui de invers și n-a vrut să coboare din mașină când a auzit că are de mers pe jos doi kilometri. E pedepsit până la pensie. A lui, nu a mea. Și l-am scos și din povestea de azi. De fapt, am ieșit cu toții, că n-aveam cum altfel. În locul nostru a intrat Gianni Kolokotrones, un maniot care chiar a existat.

Turnurile din Mani erau făcute pentru a apăra zona, iar când se plictiseau, manioții se mai băteau și între ei ca să le treacă timpul și să nu-și piardă îndemânarea. Până la urmă Gianni nu știm ce a făcut cu îndemânarea, dar de pierdut a pierdut cam toate părțile corpului. Nu asta este însă relevant în povestea noastră.

Nu știu dacă Gianni avea o greblă, dar bănuiesc că era mare crai (Rake). Într-o dimineață însorită se trezește omul nostru cam mahmur cu nasul în blana caprei din dotare. Aș menționa eu o parte a corpului, dar se lasă cu supărare. Așa că vă spun doar că animalul ăsta era o raritate, că pe aici sunt doar oi.

Se urcă Gianni în turn, privește de jur împrejur și cum nu se vedea vreo urmă de pirat sau de turc se scoboară repejor să facă focul și să-și facă un ceai de plante. Găsește niște crenguțe, scapără amnarul și încearcă să le dea foc. Cred că a fost primul individ căruia i-a ieșit o tonă de fum, dar nici urmă de foc. În timpul ăsta, capra se ținea scai după el, sau mirosea ca și cum. Mahmureala îl împiedica să-și dea seama. Până la urmă a făcut și focul.

Cât și-a băut el ceaiul din ace de pin, coajă de portocală și de lămâie, că doar creșteau pe tarlaua lui, s-a tot gândit că poate face o vizită vecinei care era singură. Doar că n-avea chef să se spele, cam ca știți voi deja cine. Așa că a așteptat să înceapă să bată vântul dinspre mare și să se ridice soarele pe cer, ca angelica să înceapă să miroasă. Peste vreo două ore fix așa s-a întâmplat. Mirosul de capră și de beție au dispărut și în locul lor a apărut o aromă divină: marea cea sărată se amesteca perfect cu angelica și chiparosul. Nici angelică nu am văzut azi, dar jur că a asta mirosea oriunde coboram din mașină.

Nu știm dacă vecina l-a primit pe Gianni, nu știm dacă a fost fericit în ziua aceea și nici care a fost turnul lui. Dar asta nu înseamnă că nu ne putem plimba printre ruinele turnurilor din Mani și nu putem simți aroma minunată a mării și a plantelor încălzite de soare.

Iar unii au reușit chiar mai mult: să o îmbutelieze. Însă, de ce au pus și o capră în ea n-aș putea să vă spun.