Am avut un vis

Am avut un vis. Cum că săptămâna asta voi fi un om mai bun și nu-i voi mai teroriza pe ai mei cu parfumuri ”dubioase”. Ca orice vis, s-a dovedit efemer. De mâine mă întorc la cutia cu minuni, căci sunt adepta principiului „decât să plângă mama…”

Ieri am primit un eșantion de Hypnotic Poison. Nu știu ce-a fost în mintea mea, că Poison a fost nemesisul meu încă din epoca de aur a parfumurilor, adică prin1990. Mama avea unul și-l detestam cu tărie. Acum, mi-aș fi dorit să-l mai aibă, că m-aș fi îmbogățit. Știți voi, nimeni nu poate înțelege cu adevărat mintea unei femei, nici măcar ea.

Așadar, am folosit eșantionul și, în primă fază mi-am zis că n-am făcut o alegere rea. Mie îmi place vanilia și cred că m-au influențat și băieții care șușoteau între ei ceva despre faptul că se anunță o săptămână bună după cum a început ziua de luni.

Apoi, încet, încet, am început să mă simt sufocată, ca și când aș fi tras pe nas un praf alb, care s-a așezat pe creier. Nu vă gândiți la prostii. Eu mă refer la zahăr pudră vanilat. Numai cineva care a strănutat într-o cutie cu fursecuri date cu zahăr pudră poate înțelege despre ce vorbesc. Sau cineva care a încercat să respire printr-o vată de zahăr. Deși nu văd cine ar putea încerca așa ceva.

Pur și simplu simțeam cum creierul meu refuză să mai funcționeze iar glicemia crește cu fiecare respirație.

-Miroși ca o prăjiturică, mi-a zis cel mare, într-un acces de răutate. Nejustificată, cred eu.

– Ești cea mai dulcicuță mămicuță din lume, a plusat și Ironman.

– Mă băieți ați murit vreodată de foame cu mine? Le-am retezat-o scurt.

-Nuuuu… Ești așa o dulcețică, se hlizeau ei.

– Și vreți să începeți de azi?

N-am auzit răspunsul, căci am plecat la bucătărie să iau o pastilă care să mă scape de nervi. Deoarece nu mă omor eu după prăjiturele, dar le iert și le accept uneori în viața mea. Pe de altă parte însă, diminutivele inutile îmi dau adevărate crize de furie.

Trebuie să recunosc însă că această ceață a avut și avantaje. Am citit și eu ce scrie pe dosul foliilor de medicamente, ocazie cu care am constatat că ultimele două dăți luasem din pastilele celui mare în locul celor calmante. Noroc că nu iau decât ocazional, adică maxim una pe săptămână. Culmea e că, deși nu au fost ce trebuie, au avut efectul scontat. V-am zis eu că nimeni nu poate înțelege mintea umană.

Acum am alt vis. Că răzbunarea mea de mâine va fi cruntă. Iar mintea mea face deja planuri diabolice pe bază de ce a mai rămas prin cutia cu minuni. Poate încerc chiar o combinație.