Aici trăiesc dragoni

Hic sunt dracones. Aici trăiesc dragoni. Asta scria pe hărțile medievale, în zonele pe care cartograful nu le cunoștea. Cumva, pentru noi toți, pe lumea asta, mai există locuri cu dragoni. Că ele sunt interioare sau exterioare, nici măcar nu mai are vreo importanță, căci ele ne înspăimântă și ne fascinează deopotrivă.

De data asta o să vă povestesc despre călătorii personale. Și despre un parfum: Terre d’Hermès.

În general, se știe, exploratorii au avut o soartă cruntă. Locurile descoperite de ei, au devenit paradisuri mult mai târziu. De exemplu, cine ar putea recunoaște cu mâna pe inimă că are informația (reală) că armatele lui Cortez au fost decimate de o mică insectă numită puricele de nisip. Aceasta nu sare mai mult de câțiva centimetri de la sol și preferă să se instaleze sub unghiile celor suficient de naivi încât să poarte sandale. Umflăturile și durerile pe care le provoacă sunt însă insuportabile. Încă vă mai puteți întâlni cu lighioana în Mexic și în Madagascar.

Marea majoritate a oamenilor explorează însă pe o rază foarte mică: relații sociale, familiale etc. Și de cele mai multe ori nici nu-și dau seama. Nici când au ajuns în iad, nici când au ajuns în rai. Puțini sunt însă cei ce ajung în locul acela unde au de toate și nu mai simt nevoia să caute nimic. Locul sigur. Acasă.

Terre d’Hermès vorbește despre alchimia elementelor. Da, știu, sună aiurea, și nu spune mare lucru decât cunoscătorilor. Să o luăm altfel. Se deschide cu citrice: grapefruit, bergamotă; continuă cu piper și mușcată și se încheie cu cedru, paciuli și vetiver. E un parfum bărbătesc menit să sugereze rădăcini, dar și libertate, eleganță dar și senzualitate.

Pentru mine, Terre d’Hermès va fi întotdeauna mirosul celui mare. Nu-l purta când ne-am cunoscut, îl folosește de puțină vreme, dar cred că nu-l voi mai putea mirosi vreodată fără să mă gândesc la el; omul care mă poartă zilnic în călătorii mai mult sau mai puțin imaginare, dar lângă care sunt mereu acasă.

Nu mă așteaptă dragoni după ușă, poate doar niște maimuțe care cântă de la Hora Unirii la manele, trecând prin death metal. Nu plutesc pe un nor de fericire inconștientă unde facturile și treburile zilnice nu există. E doar locul unde știu că ora exactă e fix aia, nu cinci, cincisprezece sau patruzeci și cinci de minute mai târziu; unde vorba zisă e vorbă și lucrurile discutate o dată nu trebuie reluate de o sută de ori. E teritoriul unde pot sta singură în bucătărie și să-i ignor pe toți sau pot să-i sufoc cu miresme și miasme, căci am voie să fiu eu, fără ca nimeni să se simtă amenințat. Senzualitatea e și ea acolo, indiferent dacă purtăm pijamale sau costume business, sau dacă ne-am spălat pe dinți.

Mi-a luat mulți, mulți ani să descopăr locul ăsta, și el nu înseamnă că nu am fost în alte locuri minunate sau în unele de-a dreptul înspăimântătoare. Dar într-un final, am ajuns în singurul loc din care nu mai vreau să plec. Și parfumul ăsta face parte din el.