Demonul tocăniței

Ca orice om am avut mai mereu parfumuri. Fie primite, fie cumpărate. Parfumurile s-au transformat însă în obsesie într-o seară, când am dat peste numele unuia care mi-a sunat cumva baudelaireian. După ce i-am citit și descrierea, mi-am zis că nu pot trăi dacă nu pun mâna pe Beauté du Diable. De altfel, e și primul text pe subiect de pe acest blog. Dacă-l citiți, o să vă lămuriți de ce încă mai caut un parfum care să-mi descrie demonul interior. Am găsit câteva care-mi plac mult și pe care le folosesc des, dar n-au nimic de-a face cu umbra care zace în mine (și în fiecare dintre noi).

Azi am crezut că voi scuti mulți ani de terapie, căci în sfârșit am reușit să apuc umbra de codiță. Am pus mâna pe o mostră de la Liquides Imaginaires. Fortis, pe numele ei. Și, pentru o secundă, am crezut că am reușit. Greșit, greșit, greșit! Cred că, de acolo de unde e, Jung se uită la mine și se tăvălește pe jos de râs. Aproape că l-am auzit:

– Și ce ziceai? Că ai găsit-o? Și cum arată?

– E neagră, are blăniță lucioasă, ochii de un verde-întunecat, ca o pădure adâncă, e simpatică, până când îi vezi colții ascuțiți și albi…

– Umbra ta e o pisică?

– … care miroase a tocăniță de cartofi…

Oare de ce Jung are vocea celui mare?

– Poftim?

– De ce miroși a tocăniță de cartofi?

– Pentru că asta am gătit.

– Da, dar ce-ai gătit tu miroase a tarhon și a piper. Tu miroși a mâncare de spital.

M-am mirosit și avea dreptate. Fortis de la Liquides Imaginaires miroase pe mine exact cum zice el. După o deschidere cu lemn de santal și guaiac, ca o pădure misterioasă în care te-ai putea pierde cu ușurință, dar fără să-ți fie frică, pielea mea scoate ce e mai rău din el: chimenul. Nu e prima dată când condimentul ăsta, pe care-l ador în starea lui naturală, mă oripilează în parfumuri. Uleios, învechit, ca un capot de gospodină pierdută printre tocănițe gătite de generații întregi.

L-am trimis pe om la plimbare și am rămas să meditez. Și dacă am apucat totuși umbra, dar nu de coadă ci de poale? Și dacă demonul meu interior nu e un animal nemaivăzut, drăguț dar periculos, ci e doar o femeie plictisită care stă lângă un aragaz pe care fierbe la nesfârșit o imensă tocăniță de cartofi? Dacă în loc de un copil interior, am o babă interioară? Cum mă împac cu ea?

Pentru că, de fel, sunt foarte hotărâtă, am aruncat baba și parfumul cât colo, am decis că nu mă împac și că mă spăl, și că mâine o iau de la capăt cu altceva. Până la urmă tot pun eu mâna pe animalul ăla nemaivăzut! Și dacă nu-l găsesc, măcar nu mă plictisesc. Rima e neintenționată.

Ca să nu aveți impresia că ați citit degeaba până aici, vă las cu un citat din Jung:

Umbra este o problemă morală care provoacă eul personal în întregul său, căci nimeni nu devine conştient de umbră fără a face un efort considerabil. Să devii conştient de ea înseamnă să recunoşti aspectele întunecate ale persoanei tale ca fiind actuale şi reale. Acest act constituie condiţia esenţială a auto-cunoaşterii şi, prin urmare, întâmpină o rezistenţă considerabilă. Într-adevăr, auto-cunoaşterea ca necesitate psihoterapeutică solicită adeseori un efort dureros, pe o perioadă lungă. (Aion: Phenomenology of the Self publicată în The Portable Jung, editată de Joseph Campbell, Penguin Books, 1976, p. 145.)

Concluzie: o să mai sufăr mult. Cu diverse parfumuri. Și cititorii mei pe lângă mine.