Basilica, un studiu parfumistico-arhitectonic

Basilica de la Milano Fragranze este unul dintre parfumurile pe care le-am încercat de ceva vreme, dar despre care n-am avut zvâc să scriu. Unde s-a dus zvâcul și de ce, cu altă ocazie. Așadar, azi am mai testat o dată parfumul, cât să mă asigur că memoria mea funcționează.

Parfumul

Lansată în 2021, creația lui Violaine Collas este un parfum menit să ne ducă cu gândul la o biserică goală, în care ard lumânări, în timp ce cântecele corului reverberează în pereții de piatră. Miros de tămâie, lumină ce-ți merge direct la inimă și, peste toate, o adiere proaspătă, de ierburi aromatice. Asta zice descrierea oficială.

Notele listate sunt: rozmarin și cimbru, tămâie, lapte și labdanum, note lemnoase, cedru de Virginia și cypriol.

Nu cred că am mai întâlnit vreun parfum în care notele de rozmarin și cimbru să fie atât de realiste. Nu sunt plantele verzi pe care le-ai strivit între degete, ci tocmai au fost uscate, cu drag, la soare, și acum le sfărâmi între degete, ca să le pui în borcanele în care le vei păstra. Nota lactonică apare foarte scurt și le îndulcește. Nu inspiri ceva prăfos, care să-ți rămână lipit de gât, ci ai de-a face cu un amestec onctuos, catifelat chiar.

Din spate însă vine în forță tămâia. Un fel de cor al îngerilor pe care-l auzi în momentul în care ai luat o înghițitură din mâncarea ta preferată, care tocmai a fost gătită perfect. Și, printr-o asociere bizară, combinația asta m-a trimis direct la acele „tablouri” textile ce se găseau prin bucătăriile bunicilor noștri și la Arhitectura Fericirii a lui Alain de Botton.

Studiul

Una dintre carpetele la care mă refer declara, mai mult sau mai puțin corect din punct de vedere ortografic, „Bucate bune am gătit pentru soțul meu iubit”. Avea variații coloristice sau de „design” date de regiune sau de statutul social al celei care o brodase. Pe vremea când regretata Irina Nicolau se ocupa de Fundația Alexandru Tzigara-Samurcaș de la Muzeul Țăranului Român am inventariat, ca voluntar, zeci de astfel de carpete. Bunicile mele aveau și ele câte una. Nu știu ce s-a întâmplat cu ele și nici nu m-a preocupat asta până când m-am întâlnit cu Basilica.

Nu-mi spuneți că m-a apucat nostalgia carpetelor, că știu. De vină e vârsta. Și de Botton. Acesta spune că: „[…] arhitectura ne cere să ne imaginăm că fericirea poate avea un caracter neostentativ și lipsit de eroism, că poate fi găsită în traseul unor vechi dușumele ori în felul în care lumina dimineții cade pe un perete tencuit – în scene lipsite de dramatism și fragile, care ne mișcă fiindcă suntem conștienți de fundalul întunecat pe care sunt așezate.” Eu aș adăuga lângă podele și lumină și carpetele cu care v-am înnebunit.

Dincolo de corectitudinea politică a momentului actual și de egalitatea sexelor pe care ne-o dorim (sau nu), aceste carpete nu erau niște motivaționale menite să spele creierele privitorilor. Ele reprezentau un fel de crez, un altar dedicat unei activități banale și obositoare. Ne informau că, în spatele unei acțiuni de la sine înțeleasă, există o motivație mult mai nobilă: iubirea.

Dacă nu mă credeți o să vă spun doar atât: deși îmi place să gătesc și să mănânc, n-o fac niciodată pentru mine. O fac doar pentru cei de care-mi pasă cu adevărat. Ăsta e felul meu de a le arăta iubirea. Când sunt singură, un ayran și două felii de pâine prăjită sunt tot ce-mi trebuie. Când gătesc pentru alții, deși uneori nu-mi iese așa cum vreau, pun tot sufletul acolo. E și ăsta un limbaj al iubirii.

Concluzia

Basilica asta parfumistică, nu e biserica la care mergi ca să te închini. E una interioară, în care miracolul se întâmplă când cei pentru care ai presărat cu drag rozmarin și cimbru peste friptură îți spun „sărut mâna pentru masă!” și, pentru o secundă, știi că au înțeles că-i iubești. Și nu ai nevoie de mai mult ca să auzi îngerii cântând.

PS. N-am găsit nicio imagine cu carpeta cu pricina, așa că vă las cu una similară.