Am văzut Barbie. Și mi-a plăcut.

Am vrut să merg la Oppenheimer, dar ideea de a petrece trei ore într-o sală de cinema nu mi-a convenit deloc. Așa că l-am provocat pe Cel Mare să mergem la Barbie. Iar el a acceptat.

Duminică la prânz nu prea erau amatori de filme la mall. Nu cred că eram mai mult de treizeci de oameni în sală. Câteva mame care veniseră cu 3-4 fetițe. Și vreo două cupluri cam de vârsta noastră.

N-o să vă povestesc filmul, că poate o să vreți să-l vedeți. Dar ar fi bine să vă gândiți înainte de a vă duce copilul la el. Mai ales dacă nu ați avut „acea” discuție cu el. Nu, nu aia despre albinuțe. Ci cea foarte complicată. Despre moarte.

Filmul mi s-a părut realizat impecabil, iar actorii au jucat foarte bine. Temele pe care le tratează sunt multe. Poate puțin prea multe, dar pe mine nu m-a deranjat, căci se îmbină frumos. Avem intenția cu care a fost creată păpușa, ideea că o femeie poate face, în teorie, orice și că poate fi cine vrea ea. Mai avem și căutarea scopului în viață. Și presiunile la care sunt supuse femeile „obișnuite”. Și așteptările nerealiste pe care le avem de la bărbați. Și cele, la fel de nerealiste, pe care le au unii dintre ei de la lume. Toate sunt prezentate cu mult umor. Și cu ceva tristețe la final.

Pregătiți-vă ca, pe lângă coloana sonoră a filmului, în ultimele cinci minute, să auziți toți adulții din sală cum își trag nasul. Și, da, luați-vă șervețele cu voi. S-ar putea să aveți nevoie. Mie mi-ar fi trebuit. Și nu aveam.

Ca să se știe: și Cel Mare a fost la fel de încântat ca și mine. Doar copiii au ieșit din sală cam nedumeriți.