Un film românesc bun – Balaur

Aseară am mers la film pentru că m-au convins reclamele care-mi tot apăreau pe Facebook. Bine făcute, suficient de dese ca să-mi atragă atenția, suficient de rare ca să nu mă enerveze. Și asta, în sine, e un lucru mare.

Filmul Balaur al regizorului Octav Chelaru, comparat cu tot ce am văzut anul acesta, este un film bun. O poveste legată, fără celebrele cuie în care nu se agață nimic, fără clișee insuportabile și, mai ales, fără urmă de limbaj licențios.

Subiectele atinse nu sunt ușor de digerat: religia, habotnicia, părintele plecat la muncă în străinătate care nu are timp de copilul pe care l-a luat cu el, adolescentul rebel, lipsa de comunicare în cuplu, relația nepotrivită dintre un minor și profesorul său. N-o să vă povestesc filmul, că poate vreți să-l vedeți. Insist să-l vedeți!

Pentru că sunt pricinoasă, i-am găsit totuși câteva hibe. O să le iau pe rând.

Personajul principal feminin aleargă în fiecare dimineață printr-o pădure de la marginea unui oraș. Cumva, o scenă tipică unui film american, pentru că în pădurea aia nu am văzut nicio hârtiuță, niciun pet, nimic din ce e tipic românesc și poți găsi chiar și prin pădurile prin care nu umblă nimeni.

Aceluiași personaj îi reproșez și felul în care alege să reproducă sentimentul de vinovăție. Nu e ceva ce simte, e ceva ce a pus pe deasupra, așa cum pui o mască cosmetică tip șervețel pe față. E acolo, o recunoști, dar nu face parte din tine. Nu e credibilă. Cum nu e nici lenjeria pe care o poartă când merge în vizită la socri.

Un alt personaj care-și joacă rolul dar nu-l simte este directorul liceului (?), dar apariția sa e destul de scurtă.

Ca să închei într-o notă care sper că va va convinge să mergeți la cinematograf trebuie să vă spun că felul în care sunt filmate scenele din oraș, oarecum blurate, este remarcabil. Poți simți filmul ăsta în orice oraș, nu doar în Râmnicu Vâlcea unde cred eu că a fost filmat.

Oamenii vorbesc normal, adecvat contextului și nivelului socio-cultural.

Lui Alexandru Papadopol I se potrivește mănușă rolul preotului, cap de familie, care deține adevărul absolut și nu se abate nici măcar un milimetru de la dogmă.

Concluzia e că avem și un film făcut pentru public, un thriller care se încheie într-un mod inteligent, nu în punctul culminant, ci două minute mai târziu, lăsându-te cu dorința de a ști ce mai urmează și cu loc să-ți folosești imaginația.