Pentru cine e arta românească?

De câte ori dau peste un mare autor român, un film, o expoziție, nu pot să nu-mi pun această întrebare. Să vă explic.

Săptămâna trecută, ies de la sala de sport unde-mi umflu mușchii și constat că două case mai încolo s-a deschis o expoziție nouă. Intru în curte, îl salut pe domnul de pe bancă și-i zic că vreau să văd expoziția.

– Ah, păi doamna a plecat. Eu sunt cu băieții care lucrează alături, dar ușa e deschisă, așa că vă descurcați dumneavoastră.

Intru ca la mine acasă și încep să mă uit la tablouri. Deloc rele. Toate erau cu cactuși. Zgomotul bormașinilor „băieților de alături” mă cam enerva, dar nu cât să mă gonească. Găsesc o foaie cu un text despre autor și expoziție și-mi dau seama că, uneori, Universul aranjează foarte mișto lucrurile.

Expoziția se numește Zoom In, Zoom Out. Artistul este Iulian Bisericaru, dar există și un artist invitat, Romain Poirier,  a cărui contribuție sonoră ar fi trebuit să amplifice experiența. Nu știu ce ar fi trebuit să aud, dar după descriere, „băieții de alături” făceau o treabă beton!

„Iulian Bisericaru ne oferă o perspectivă asupra naturii și ecologiei, conectate cu urbanismul în expansiune și fantomele post-industrialismului. […] Care este raportul dintre peisaj și cultură după Romantism? Pictorul observă, creează compoziții, reproduce, își imaginează, sublimează… propunând perspective care oferă o imagine de ansamblu, mai mult sau mai puțin idealizată, înainte de a focaliza pentru a transforma vegetația într-un subiect infinit, pentru ca, mai apoi, să se desprindă și să se îndepărteze de ea.”

V-a dat pe spate? Pe mine nu! Tablourile erau foarte reușite. O să repet asta de câte ori va fi nevoie. Dar povestea din spate mi-a sunat a BS (termen englezesc, ca să nu fiu blocată de sensibili).

S-a nimerit, să am drum pe acolo și a doua zi. Nu mai erau „băieții”, n-am mai putut intra la expoziție. La ora 17:15 era închisă.

Acum, să-mi explice și mie cineva, de ce o galerie de artă are program de bugetar? Chiar toți cei care sunt interesați de artă o vizitează între 10 și 17? Se presupune că potențialii cumpărători, că bănuiesc că și artiștii vor să vândă, nu au nimic de făcut în timpul zilei?

Pentru cine se face artă în România? Pentru critică? Pentru granturi? Pentru cei câțiva care-și permit să meargă la vernisaje unde-și freacă barba într-o poză menită să indice înțelegerea unor straturi absconse care le scapă muritorilor de rând?

Dar film? Și aici puteți prelua întrebările anterioare.

Cât despre literatură, îi rog pe cititorii obișnuiți, să-mi răspundă la următoarele întrebări fără să apeleze la dex online: Ce înseamnă solenoid? Dar exuvii?

Poate neuronii mei s-au certat și dorm în camere separate, dar jur că arta ar trebui să stârnească și alte emoții decât enervare. Căci, da, mă enervează că bună parte din ea e făcută din colaje menite să arate că autorul e mai deștept ca restul lumii. Dacă spun că nu-mi place sunt sigură că răspunsul va fi: Nu înțelegi! Ba înțeleg. Înțeleg că e o modă să scriem, pictăm, inventăm pentru critică, compensând totul cu o profunzime pretinsă, menită să ascundă un mare gol. Arta românească e un fel de trompe l’oeil.

PS: expoziția mai e deschisă până pe 1 iulie la galeria Anca Poterașu. Tablourile merită. Și poate aveți baftă să fie și „băieții” și s-o puteți vizita.