Asta sunt eu. Când eram mică, mama m-a dus la cursuri de pian. Cum trec destul de des pe lângă școala unde s-au desfășurat ostilitățile, nu am cum uita acest lucru. Dincolo de oroarea de a-mi fi tăiate unghiile din carne (la cererea profesoarei) și acum îmi amintesc cum toată lumea s-a uitat dubios la mine când m-am ridicat și am întrebat senină ce e acela un senator. Erau anii 80, iar eu aveam cam 6 ani. Cântecul nefericit care-mi crea astfel de dileme spunea: „Un nebun de senator/ A făcut portretul lor.” Era desenator, evident, dar urechea mea cea fină, care percepea cică și sferturi de ton, nu auzea…