Un artist ratat
Asta sunt eu. Când eram mică, mama m-a dus la cursuri de pian. Cum trec destul de des pe lângă școala unde s-au desfășurat ostilitățile, nu am cum uita acest lucru.
Dincolo de oroarea de a-mi fi tăiate unghiile din carne (la cererea profesoarei) și acum îmi amintesc cum toată lumea s-a uitat dubios la mine când m-am ridicat și am întrebat senină ce e acela un senator. Erau anii 80, iar eu aveam cam 6 ani. Cântecul nefericit care-mi crea astfel de dileme spunea: „Un nebun de senator/ A făcut portretul lor.” Era desenator, evident, dar urechea mea cea fină, care percepea cică și sferturi de ton, nu auzea asta.
Finalul apoteotic a venit odată cu momentul examenului de după pregătire, când ar fi trebuit să reproduc vocal notele pe care le auzeam la pian. Nu știu cum vă imaginați voi că sunau muzicanții din Bremen, dar vă spun eu: exact ca mine. Cu măgarul pe post de solist.
Azi am dat peste parfumul care a adus această traumă în prim-plan: Pianista de la Matca.
Pentru că știu că am gusturi diferite față de persoana care mi l-a dat, mi-am imaginat că o să-mi placă. Bine, eu mi-am imaginat și că voi cânta la Ateneu…
Cel mare, care lucra liniștit pe canapea, cu spatele la mine, trage adânc aer în piept și mă întreabă:
– Ai terminat stocul și acum te dai cu Denim?
Ăla mic nu vrea să rămână mai prejos:
– Miroși ca răposatul nea Stele când a ieșit din iazul în care-i aruncasem piatra de coasă. Iazul fiind o baltă dubioasă, în care adunau apă de ploaie pentru grădină.
Eu doar i-am înjurat, că aveam o nară înfundată și, implicit reacții întârziate.
Apoi m-a izbit. Întâi a apărut Hortensia Papadat Bengescu. Era ceva acolo, în Concert din muzică de Bach, la care parfumul ăsta m-a trimis cu gândul. Mi-am imaginat o pianistă lividă, leșinată lângă pian, nu se știe dacă de emoție sau că era ftizică și căreia cineva i-a turnat în cap apa de la flori. Care nu era tocmai proaspătă. Ulterior au apărut și florile. Tuberoze am conchis noi. Greșit. La fel ca senatorul meu. Cică era o combinație de trandafir cu iasomie. Mai departe nu am avut ficatul să descopăr. Am spălat și-am frecat și mi-am văzut de viață. Cu stomacul în gât, dar asta e, ce să-i faci.
După ce am mai luat o pauză de spălat, așa, pentru siguranță, când m-am întors la computer, am descoperit oroarea din poza atașată. Se pare că băieții nu mai suportă chinurile la care-i supun și mi-o comunică într-un mod pasiv-agresiv. Biata George nu are nicio vină, așa că nu îmi vine să cred că au maltratat-o! Ei încă pretind că au salvat-o de la un destin crunt și că e vina mea că nu avem cârlige de rufe în casă.
Încă nu știu dacă să-i duc la psiholog sau să mă las de parfumuri.
S-ar putea să-ți placă și
A13 și sor-mea. Să fie totul Out in the Open…
Delizia Oscura și niște rugby
Un comentariu
Cristina
Am si eu amintiri cam…jenante cu scoala de muzica, desi din alte motive. Cand eram pe finalul clasei a IV-a, se deschidea in oras o noua scoala de muzica si umblau profesorii sa descopere „talente” pe care sa le inscrie in ciclul gimnazial. Eu am trecut cu brio testele cu reprodus melodia, reprodus ritmul etc, dar nimeni nu s-a obosit sa ma intrebe daca stiu sa citesc un portativ. Ca nu stiam si n-as mai fi incurcat pe nimeni… Asa ca iata-ma in clasa a V-a, la prima ora de „Teorie si solfegii”, cu o partitura in brate la care ma uitam crucis, ca in afara de Do, Re si Mi nu avansasem la ciclul primar. Si ne pune profa sa cantam pe rand… Am retinut de la cei trei dinaintea mea „si-si-si-do-do-re-re, si-re-do-re-mi-fa-fa” si atat. Aia erau de la Scoala de Arta, fir-ar, eu peizana de la scoala de tara… Am cantat si eu si-si-si-do ala si m-am oprit. Profa, intrigata, ma incuraja- „mai departe, e foarte bine!”. Eu pas, ca degeaba ma holbam la partitura, ca nu stiam unde naiba s-a oprit si-si-si-do-do-re-re ala si ce ar trebui sa insemne gandaceii naibii care erau pe liniile alea de portativ. Asa m-am facut de ras la modul minunat in prima mea ora de Solfegii. In apararea mea, dupa vreo luna am invatat, scriind de zeci de ori pe zi notele pe portativ si obisnuindu-ma ca „fa” e ala de pe primul spatiu de jos, apoi „sol” pe a doua linie si tot asa…
Senzatia aceea de rusine absoluta, de-mi venea sa ma bag sub podea si sa ma fac nevazuta, am mai incercat-o o singura data, la „batranete”, cand m-a pus naiba sa testez Tiziana Terenzi- Gold Rose Oudh fix inainte sa vina la noi socrii mei, la o masa de duminica. Tocmai ne mutaseram la casa actuala si aveam doi motani care misunau fericiti prin livingo-bucatario-biroul meu de 42 mp. Le-am pus socrilor , sotului si copilei ciorba in farfurii, am vazut ca soacra-mea se codeste, am vazut ca si socru-miu stramba din nas, am pus felul II, iar fete-fete… La un moment dat a zis fiica-mea, foarte senina: „Mami, Giuseppe si Pufu cred ca au facut kk sub masa, ca pute urat!” M-am inrosit/inverzit/albit si ce-o mai fi fost. Nu erau de vina bietii motani, ci parfumul meu, fi-mi-ar ideile tampite sa-mi fie, ca mai bine ramaneam la mirosul de ceapa prajita… Soacra-mea, care e o doamna prin excelenta, a zis doar „mai bine scoate-i in gradina, mama, sa nu faca prin casa…”.
Si asa m-am invatat minte ca, oricat mi-ar placea mie trandafirii, unii chiar nu trebuie purtati, mai ales in compania socrilor, iar mierea din uriasa majoritate a parfumurilor pe mine miroase fix a litiera.
Si-am incalecat pe-o sa, si de-atunci m-am potolit uite-asa.