-
Dublul standard
Dublul standard e o chestie amuzantă. De care eu, în mod evident, nu sufăr. Când ridic tonul la Ironman se cheamă fermitate, când o face el e obrăznicie. Când cineva îmi spune că nu se poate vedea cu mine e lipsă de interes, când eu nu mă pot vedea cu cineva, am lucruri mai bune de făcut. Cum ziceam, eu nu sufăr de așa ceva, doar restul. În acest spirit vreau să atrag atenția bărbaților asupra unei greșeli majore, chiar fatale aș zice… Femeia de lângă voi e perfectă. Asta e o axiomă. Nu trebuie demonstrată și, mai ales, nu trebuie contrazisă. Că altfel pățiți ca Iubi… Povestea La spectacolul…
-
Invitație
Cred că e prima mea poezie scrisă pentru noua mea viață… Azi noapte Mi-a fost frig Visele mele Nu m-au mai învelit ca înainte. Ne-am răsucit în pat Ca două rotițe Perfect sincronizate. Întâi eu, Apoi tu. Un fel de perpetuum mobile Căruia nimeni Nu i-a dat primul impuls. Te-am auzit spunându-mi numele, Printre altele, Și m-am întrebat, Dacă sunt condamnată Sa rătăcesc Chiar și prin visele tale. Apoi, Mi-am amintit Că dragonii Apar întâi pe retina Ce n-a văzut niciodată Altceva decât monștri. Am strâns sabia, Într-un briceag Și am poftit pe toată lumea La masă. Deopotrivă Flămânzi sau sătui, Le-am tăiat tuturor o felie din noi.
-
Spovedanie
Părinte, mărturisesc. Am toate păcatele capitale în telefonul meu. Pentru avariție am crypto și cele patru bănci. Desfrâul îl dezlănțui pe Tinder. Mândria și invidia se bat pe Instagram. Mânia o vărs pe facebook. Cu lenea-i simplu, joc orice. Lăcomia a venit mai târziu, când am instalat emag. Da, mă căiesc, când îmi rămâne timp. Știi, Lumea Ortodoxiei nu e pe ecranul de pornire. Și are niste bug-uri. Cum, nu merge s-o instalezi? Te ajut eu, nu suntem prieteni degeaba pe restul.
-
Am ieșit la pensie
Munca mă valida, eram bun, știam ce fac. Acum, acasă, maică-ta mă căpiază. Cică să plecăm în excursii. Unde naiba să mergem? Să mănânc porcării? Nimeni nu gătește ca ea, plus că nu vrea să-mi ia și puișorul de pernă. Nu încape în bagaje. Nu mai bine stau eu acasă? O să fiu șef aici. Adu-mi ziarul, dă-mi berea, nu schimba canalul. Ați plecat și tu și sor-ta, acum nici să mănânc nu mai am curaj. Cică îi place să grădinărească de când sunt la pensie. Da, cultivă plante aromatice. Tu ai auzit de belladona?
-
Camera 101
Doctore, jur că n-am nicio problemă. Vedeți dumneavoastră, eu am o minte foarte organizată. Are 342567 de încăperi. Fiecare cu treaba ei. Am cinci încăperi pentru matematică. Da, cinci, calculul diferențial avea nevoie de propria lui cameră. Trei sute patruzeci și două sunt dedicate traumelor și tot așa. Astea sunt alea pe care le țin încuiate. Problema e cu camera 101, are ușa defectă și se deschide din când în când. E întuneric înăuntru, dar se aud voci. Și nu pot să le rezist, trebuie musai să scriu ce-mi spun.
-
Am încălcat deja prima rezoluție
Anul ăsta nu mai alerg după niciun bărbat. Am obosit. Mi-a ajuns. Ei mereu în grabă și eu în urma lor, gâfâind și încercând să înțeleg. Gata, s-a terminat cu asta, mi-am repetat până la saturație, ținându-mă de bara autobuzului. Îmi așteptam rândul să cobor, când l-am văzut. Înalt, între două vârste, fără burtă, cu un palton elegant. A vrut să-și bage telefonul în buzunar și i-a scăpat pe delături. Era clar că se grăbea. Futu-i, apleacă-te, ridică-l și sprintează, fată… Poate are ceva important în el.
-
Un cuplu ciudat
Veți crește împreună, ni s-a spus. Dar nu e adevărat. Au trecut ani. Creștetul meu s-a depărtat de cer cu cinci centimetri. Tu i-ai luat și i-ai pus la pantof, poate vei putea sta pe picioarele tale. Încă ne ținem de mână, pe stradă. Suntem atât de obișnuiți cu palmele lipite una de alta că nu mai simțim când prin ele curg anii mei spre tine. Aș vrea să îți dau mai mult decât timp și iubire, dar nu reușim să facem schimb de locuri. Ce bătrână în corp de copil și ce copil în corp de adult, se miră oamenii.
-
Aveți și pe roz?
A ieșit vânăt și urlând. Pare că nu vrea să se oprească. Epuizată, m-am uitat în jur la halatele albe și pereții verzi. Brusc, mi-am amintit de geamul pe care privisem cu câteva ore înainte, spre camera cu mogâldețe roz. Chiar și aia mică și ciocolatie din colț avea așa, o aură trandafirie. M-am simțit nedreptățită și am început să plâng. Nu, nu mă doare nimic, doar voiam și eu unul roz. Stai cuminte cucoană, și mov cu picățele dacă e, tot în roz ai să-l vezi toată viața, mi-a șoptit asistenta.
-
A fost odată ca niciodată
Trăim un basm, cel mai nefericit de pe lumea asta. De fapt, doar jumătate din el. Tu ai ales tinerețea fără bătrânețe, și privești totul cu o uimire continuă. Viața o ia de la capăt de câte ori deschizi ochii. Ce e asta? O floare. Și asta? Asta e marea. Cât e de mare? Cât viața noastră. Și iar și iar, aceleași întrebări, în fiecare zi. Mie mi-ai lăsat ce e mai greu, viața fără de moarte. Și cum nimeni nu mi-a dat puteri magice, nu cred că mă descurc cu ea. Cum naiba ieșim din povestea asta de rahat?
-
Viața în tribul Molobongo
Am propriul meu trib, mă însoțește încă din copilărie. Și mi-e atât de loial, că nimeni altcineva nu-l vede. Mai bine, că nu sunt niște oameni foarte prietenoși. Unul îmi spune s-o iau la dreapta, altul, la stânga, și, când nu mă mișc, al treilea îmi dă un șut în creier, de ajung pe jos, în spume. Cred că mă cam detestă, pentru că știu că vor muri odată cu mine. Ieri, un vraci mi-a dat un leac magic, și nu-i mai aud, iar dacă nu mai dau din mâini ca să-i alung, cică primesc și niște haine cu mâneci normale.




