De ce ar trebui să învățăm kusunda

În Nepal există o populație extrem de săracă și de asuprită numită kusunda. Foști nomazi, acești vânători-culegători au fost obligați prin 1950 să se „așeze” și s-au amestecat într-atât cu celelalte populații încât și-au pierdut bunul cel mai de preț: limba maternă. Se pare că originile acestei limbi datează de dinainte de stabilirea triburilor birmano-tibetane și indo-ariene în regiunile sub-himalayene. În momentul de față, mai există un singur vorbitor fluent de kusunda și mai puțin de o duzină de oameni care se străduiesc să o învețe, unii dintre ei făcând până la zece ore pe drum ca să ajungă la școală.

Ei, și ce mare lucru, o să spuneți, sunt atâtea limbi care au dispărut! Nu e chiar așa, căci kusunda nu seamănă cu nicio altă limbă de pe planeta asta. O să vă explic, simplificând. În kusunda nu există da sau nu, nu există dreapta sau stânga, trecut sau viitor. Totul se raportează la cel care vorbește. Acesta poate indica „partea asta” sau „partea cealaltă” iar interlocutorul va trebui să se pună în poziția lui ca să înțeleagă despre ce e vorba. Când vine vorba despre trecut, experiența este legată direct de vorbitor, în timp ce, pentru viitor, ea este generală, căci, nu-i așa, viitorul ne privește pe toți. Vă dați seama ce mare lucru e chestia asta?! Să fii obligat să te pui în „papucii” celuilalt pentru a înțelege despre ce e vorba?! Să pricepi ca experiențele personale sunt trecute iar cele viitoare ne privesc pe toți?! Mulți nativi recunosc că de asta nu au învățat-o: e foarte greu.

Și cum meditam eu azi la toată minunăția asta lingvistică și la cum aș putea descrie lucrurile în așa fel încât interlocutorul meu să se pună în poziția mea, mi-a venit o traducere medicală, care mi-a dat lumea peste cap, căci un retinoblastom stânga e fix în stânga, nu aici și nu acolo, în funcție de unde mă uit eu. Și, deși e în trecut, el influențează viitorul, și nu în general, ci într-un cerc cât se poate de restrâns.

Aș putea să vă spun acum și o poveste despre un parfum, nici nu contează care, mai ales, că atunci când îl descriem nu avem cum folosi termeni universali valabil, din moment ce fiecare îl percepe diferit. Am să las însă povestea asta pentru altă dată și o să mă întorc la meditațiile lingvistice.

Vă imaginați cum ar arăta o lume în care toți am vorbi limba asta aproape pierdută și ne-am pune în „papucii” celorlalți, folosind termenii concreți doar pentru chestii tehnice? N-o să se întâmple niciodată, dar ce ar fi dacă…? Dar, poate, măcar vom ajunge să înțelegem că nimeni nu deține adevărul absolut și că 6 pentru mine, poate fi 9 pentru tine, și că totul depinde de locul din care privim?