Brusc

De ce brusc? Pentru că asta înseamnă Ani în turcă. Și așa e. Parfumul casei Nishane te ia pe sus brusc și te pune pe un piedestal sau într-o ramă. Și nu de oricare, ci una făcută de Brâncuși, sau de Zaha Hadid. Știu, ei n-au făcut rame, dar dacă ar fi făcut, ar fi semănat cu parfumul ăsta.

Am citit recenziile de pe Fragrantica și vorbesc despre spiritul parizian concentrat într-o sticlă. Eu cred că e spiritul Istanbulului din partea asiatică. Locul unde, pe kilometri întregi, cel mai ieftin obiect pe care-l poți găsi într-un magazin este un breloc de 500 de euro. Unde la terase, vezi turcoaice la 70 de ani, singure la masă, cu o bere, țigările și un ziar în față. Locul unde oamenii obișnuiți sunt invizibili, unde vânzătorii nu trag de tine și nici nu pomenesc de Gică Hagi sau de Gică Popescu. Din păcate, pentru mine e un loc de care nu m-am putut bucura așa cum ar fi trebuit, că nu eram de plăcere acolo.

Da, asta nu e o poveste veselă, ca de obicei. E doar subiectivă și emoțională. Și mai bine vă opriți aici.

Așadar. Se ia una bucată decant și se pulverizează la 5 dimineața, înainte de cafea, fără spălat pe ochi sau pe dinți. Și, brusc, nu mai contează că e întuneric afară și că tu ești o vedere cu Mamaia, în anii 70, căci ai o ramă făcută de un artist. Unul din ăla pe care nu-l poate contesta nimeni oricât de rău-voitor ar fi. Și munca la corporație pare brusc rampa de lansare pentru orice vis și…

– Auzi, ia bea-ți cafeaua, că încă visezi și iar te înjură o echipă întreagă că ai impresia că meșteriți unicorni. Plus că vorbești singură.

– …

Și brusc e sfârșitul programului și duci copilul la terapie. Și trântești pe tine o rochie de treizeci de lei și îți pui bocancii și mai dai un puf, că ajută la moral.

– Ce bine mirosiți doamnă!

– Mulțumesc!

– Păreți mai odihnită și mai relaxată decât de obicei. Știți, tocmai v-am schimbat evaluarea logopedică, cu cea specială. Vă costă 350 de lei. E oferta noastră pentru clienții cu nevoi mai deosebite, să le zicem.

Și brusc, îți dai seama, că ți-a căzut rama în cap. Și simți notele finale ale parfumului, fructate, care-ți blochează respirația, la fel ca un diagnostic într-o clinică turcească, sau ca prețul unor terapii pe care nu ți le permiți.

Dar nu-i nimic, de aia umbli cu sticla în buzunar, să o folosești. Și e iar vară și soare și Istanbul și terase la care poți sta singură chiar dacă ești femeie. Și te scalzi în lux, ca și cum ai poseda o sculptură de Brâncuși sau Zaha Hadid ți-ar fi desenat personal casa în care stai.

Apropo, ați văzut Ethos pe Netflix? Dacă mai e, încercați.