Brici

Despre Gonul Kivilcim Wikipedia ne povestește că a studiat economia la Universitatea Boğaziçi, apoi și-a absolvit masterul în comunicare de masă la Universitatea din Bergen. A lucrat la Voice of Germany Radio, Cologne Radio și WDR în 1992-96, iar după ce s-a întors în Turcia, a lucrat la Kanal 6, Radikal și NTV Radio. Asta e important și o să vedeți în continuare de ce.

Ce mi-a plăcut, că așa e frumos să încep.

E un Istanbul colorat. Bizar. Văzut prin aburii solventului. Real și în același timp ireal. Se mișcă, se așază, se reașază, mereu cu piese lipsă.

Autoarea nu ne descrie, ci ne construiește prin vorbele și acțiunile personajelor o lume bizară și agresivă, în care imaginația rămâne singura scăpare.

Dincolo de realitatea crudă, din carte răzbat, pe alocuri, niște imagini de o poezie neașteptată:

– Nimeni nu poate povesti despre întuneric. Cuvintele despre întuneric sunt tăiate fâșii-fâșii cu briciul. Întunericul te devorează. Păzește-te de întuneric! Dacă nu ești atent și nu ești în stare să te aperi la momentul potrivit, te înghite.

– Totuși, insistă Gul. Mai devreme sau mai târziu am să cunosc întunericul. Spune-mi.

– Întunericul are mai multe straturi. Te va înghiți dacă nu știi să te lupți cu el. Dacă ar avea glas, ar urla ca un câine. (…)

E o poveste de dragoste neobișnuită pentru cei ce visează la minunate finaluri fericite. Dragostea e văzută ca o salvare, dar nu-și atinge scopul.

Ce nu mi-a plăcut.

Din păcate, deși se vrea o operă de ficțiune, romanul nu a reușit să treacă de simpla observație jurnalistică. Personajele prind viață, cumva, bidimensional. Alegerea emoțiilor pe care să le simți la adresa lor devine o povară. E ca și cum ar trăi într-unul din acele globuri de Crăciun, în care, când le scuturi, începe să ningă. Vezi personajele, dar nu reușești să ajungi cu adevărat la ele. Poate și din cauza subiectului, dar mai degrabă pentru că autoarea a fost ziarist, iar pentru carte s-a documentat, la fel ca pentru un articol, doi ani, printre copiii străzii.

Nu știu dacă textul era așa sau e vina traducerii, este că există diferențe între persoanele și diatezele la care este spusă povestea. Nu multe, dar sar în ochi. În plus, are cam multe cuie, de care n-a agățat nimic, adică multe bucăți, care nu aduc nimic poveștii, care ar fi putut fi scoase fără să le simți lipsa.

Una peste alta, cartea nu a reușit să mă prindă cu adevărat, așa că nu o pot recomanda cu sufletul împăcat. O citiți pe propria răspundere.