Cum am căutat-o pe bunica și am dat peste Tante

Bunica mea s-a născut într-o familie de polonezi care trăiau la Moscova, în primul deceniul al secolului XX. Prima oară a fugit când au venit comuniștii. A ajuns la Chișinău. Acolo a învățat română și, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, a fugit la București, unde l-a cunoscut pe bunicul, mai tânăr bine decât ea. A condus cu mână de fier nu numai familia noastră, ci uneori și pe cele ale fraților bunicului. Era la fel de plăcută ca nenea ăsta de ne dă acum fiori reci pe șira spinării. Practic am o singură fotografie în care zâmbește. Aveam eu un an sau doi și ea avea un zâmbet larg, care nu semăna deloc cu grimasa înghețată pe care ne-o servea de obicei.

Cu gândul la ea mi-am luat primul decant dintr-un parfum de nișă: Pikovaya Dama. Din păcate a semănat cu ea doar la longevitate, căci am uitat să vă spun că a trăit binișor peste 90 de ani.

Am căutat-o pe bunica dar am dat peste Tante Meri. Tante era mătușa primului meu iubit și toată lumea jura că nu avusese niciodată toate țiglele pe casă. Fusese telefonistă în Sibiu, unde trăia într-o casă uriașă, cu o curte care se întindea între două străzi. Vechea profesie îi garanta nenumărate convorbiri telefonice cu care își exaspera nepotul (era înainte de telefonia mobilă) nu atât prin lungimea lor, cât pentru faptul că adesea lăsa receptorul jos în mijlocul unei fraze și pleca să facă doar ea știa ce. Asta declanșa un întreg lanț de evenimente. Mers la vecinul de alături, sunat o vecină de-a lui Tante, care o lua cătinel să vadă dacă nu cumva a pățit ceva. Chestia asta se întâmpla aproape zilnic.

Când am primit un bilet de avion drept premiu că am intrat la facultate, la câți erau pe atunci pe un loc, am plecat la Sibiu. Inițial la niște prieteni de-ai mamei și apoi la Tante, unde între timp ajunsese și iubitul meu, ca să evalueze situația și să decidă ce facem cu ea. Tante era în culmea fericirii, toată numai zâmbet și zglobie mai ceva ca un puișor galben într-o zi de primăvară. Nici nu mi-am lăsat bagajul, că m-a dus la dulapul ei din tinerețe să-mi dea niște rochii decente, că nu se face ca o domnișoară ca mine să umble vara în pantaloni scurți și bocanci.

Totul a fost minunat până l-a deschis. Nici n-am mai văzut cum arătau rochiile, că mirosul m-a pus jos. M-am trezit când încerca să-mi îndese pe cap o canotieră care mirosea a naftalină, săpun și tutun, căci folosise orice avusese la îndemână ca să țină moliile departe. Totul a culminat apoteotic când a scos și unul dintre pachetele de țigări. Era de pe vremea când bunica ajunsese la București, iar eu nu știusem până atunci că tutunul poate face viermi. Am refuzat-o politicos, cum că nu fumez și am ieșit în fugă din cameră.

Pikovaya Dama mi-a amintit de dulapul lui Tante. Cum însă cei de acasă nu le-au cunoscut nici pe bunica și nici pe Tante, impresiile lor au descris alt scenariu.

Lipsită de experiență, m-am parfumat seara, înainte să mă apuc de gătit varza pe care o aveam în meniu pentru a doua zi. M-a izbit amintirea acelui dulap, dar cum căleam varză am zis las’ că trece. N-a trecut. Că au intrat băieții în bucătărie și m-au întrebat dacă am pus un șobolan în varză. Apoi au ieșit în fugă să se tăvălească de râs în sufragerie. Nu știu dacă au fugit de la miros sau de la privirea bunicii prin ochii mei.

Cert e că, a doua zi, când, după o baie lungă, parfumul se dusese n-au mai avut nimic de comentat. Am totuși impresia că privirea aia și nu bunătatea de mâncare le-a ținut gurile închise.