O lume, două perspective (II)

Partea a doua a poveștii de ieri. Desert Suave de la Liquides Imaginaires.

V-am mai povestit eu despre Tunisia și despre oameni rămași blocați prin toalete cu fermoar. Ei, bine, după o noapte petrecută în deșert, unde, evident, a fost un frig cumplit, tovarășii mei de călătorie s-au revoltat. Cum agenția de turism nu voia să supere un autocar plin cu ziariști, a trebuit să găsească o soluție și pentru cei care nu mai voiau să le fie frig și pentru cei care nu voiau să plece din deșert. Până la urmă a găsit-o. Ne-a mutat din tabăra de corturi de la marginea Saharei într-un hotel de la marginea unui sat fără drumuri, împrăștiat peste nisipuri care-și schimbau forma de la o clipă la alta.

Hotelul nu avea nimic spectaculos. Nu avea nici măcar mâncare, puteai lua un ceai de mentă cu mult zahăr, curmale și cam atât. O clădire, cu un singur etaj, cu minimum de confort, care nu prevestea ceva memorabil. Cel puțin așa am crezut când am deschis ușa camerei cu două paturi separate, preșuri din resturi vestimentare și un singur scaun pentru două persoane.

Apoi am deschis obloanele. Spre paradis. În spatele clădirii era o plantație de curmali ale căror fructe tocmai se copseseră. Mirosea a cald și a dulce. A liniște infinită. Apoi, am auzit un cal ce galopa spre noi. Și omul de pe spatele lui, care vorbea într-o limbă imposibil de înțeles. Poate că el vorbea la telefon, dar mie și tovarășei mele de călătorie ni s-a părut mai oportun să credem că vrăjea animalul ce ne-a trecut ca vântul și ca gândul prin fața ochilor.

N-o să uit niciodată galopul înfundat, mirosul curmalelor și limba guturală care au creat după-amiaza perfectă. Și la ele m-a dus cu gândul Desert Suave de la Liquides Imaginaires. La ceasul acela din zi când soarele începe să-și piardă forța, dar nu într-atât încât să anunțe înserarea, la o curmală dulce, puțin cleioasă, pe care o savurezi în timp ce stai cu picioarele în nisip fin ca făina, care face ca orice sunet să pară a veni din altă lume, în care reperele obișnuite dispar, la blana catifelată a unei vulpi de deșert ce-și cuibărește botul la încheietura brațului tău.

Mă gândesc că nu avea cum să nu-mi placă parfumul, în fond unul dintre „nasurile” din spatele lui este Quentin Bisch, cel care a creat Ganymede, numărul 1 în topul meu.

Pentru amatorii de curmale, parfumul ăsta e perfect. Nu e dulce să ți se aplece, are ceva condimente, floare de protocal și o idee de trandafir, care e ușor de tolerat chiar pentru cineva care-l detestă, așa ca mine. Baza este lemnoasă și deși eu am bătut câmpii cu vulpea deșertului, nu are nimic animalic în el. Din păcate, pe pielea mea notele de vârf și de mijloc sunt la fel de efemere ca acea clipă surprinsă în cadrul unei ferestre cu obloane vezi, într-o după amiază din altă viață. Notele de bază însă, mă duc cu gândul la rafinamentul pudrat al unui budoar dintr-un palat opulent și țin mult, chiar dacă nu au un siaj impresionant.

Și, dacă la Testa di Moro a trebuit să renunț, Desert Suave a fost întâmpinat de ăla mare cu:

 – Așa trebuie să miroasă un parfum rafinat. Parcă ești cadâna șefă.

Credeți că dacă-i transform capul într-o vază, am vreo șansă să scap nepedepsită și mă mai testez parfumuri vreo câțiva ani de acum încolo?