Să fie lumină

Să fie lumină ar putea fi o dorință pentru anul care vine. De fapt, voiam să spun că mi-aș dori să am și eu o minte mai luminată, ca să nu mai încerc să mă omor singură cu diferite parfumuri. Să vă explic…

Înainte să plec în vacanță, am trecut pe la ai mei, unde sor-mea îmi lăsase două mostre de parfum. Pe prima am încercat-o în mașină și m-a salvat doar faptul că DN1 nu se transformase încă în parcarea tradițională de sezon. Cu alte cuvinte, am ajuns repejor la destinație și m-am putut spăla.

Azi, ca să nu mai spamez postările de SODT (Scent of the day) de pe grupuri cu aceleași două parfumuri, am decis să încerc și cea de-a doua mostră. Shantung de la Etro.

Evident, ca de obicei, am pornit de la premise greșite. Citisem că e floral, ceea ce era ok. Că are trandafir, cu care credeam că m-am obișnuit. Și că nu ține mult, ceea ce putea fi bine sau rău. Cineva chiar mi-a scris că dacă te dai cu el cât stai la trecerea de pietoni, până se face verde, a dispărut.

Așa că m-am dat cu el, fără griji. Cum apartamentul de aici nu e la fel de vast ca ăla de acasă, Ironman și cel mare au asistat la proces. Și l-au decretat pe loc cel mai bun parfum.

– Mamă ce mișto miroase! A nimic. E perfect. S-a pronunțat Ironman.

– Cu condiția să nu dai bani pe el! Că apa e mai ieftină și are același efect! Și-a arătat cel mare latura mercantilă.

Cu două vorbe bine plasate, dar imposibil de reprodus aici, i-am trimis la treaba lor. Și m-am pregătit să merg la cumpărături. Bine că l-am luat și pe cel mare și n-am plecat singură, căci, după ce am ajuns afară, la frig, nasul mi-a fost izbit de cel mai temut miros: trandafirul bulgăresc!

În secunda doi, m-am uitat să văd cine-i individa care vrea să mă omoare. Doar că cea mai apropiată persoană era la vreo 300 de metri. Cum ziceam, bine că nu eram singură, căci stomacul mi-a urcat în gât și am dat să vomit. Cel mare m-a apucat de braț, iar eu am dus cealaltă mână la gură. Și am avut o revelație: individa erau eu! Am băgat mâna în buzunar și între două horcăieli și două ocheade să nu mă vadă vreun cunoscut, că după aia aude mama că eram beată la 10 dimineața, am cugetat la ideea de a mă întoarce acasă să mă spăl. Doar că, să urc pe scări patru etaje și să risc să combin trandafirul cu miros de sarmale și cârnați m-a înspăimântat mai tare decât ideea de a vomita pe stradă în văzul vecinilor. Așa că am pornit încetișor mai departe.

Între altele am intrat și la magazinul cu de toate (de la papuci și chiloți la hârtie igienică). Și cum stăteam noi la casă să plătim un curățător pentru cartofi, aud lângă mine:

– Vai, ce frumos miros lumânările astea! A trandafir.

Vânzătoarea siderată:

– Lumânările pastilă sunt simple. Fără miros.

Doamna în vârstă își apropie nasul de tejghea, ceea ce, la înălțimea ei, nu era un efort prea mare, și insistă:

– Nu, nu. Miros foarte bine. O să iau și eu.

Cum nu puteam deschide gura, ca să nu fac vreun pocinog, m-am mulțumit să ridic mâna de pe tejghea și să o înfund la loc în buzunar. Nu știu dacă a luat sau nu lumânări, căci am plătit cei patru lei, i-a dat un ghiont celui mare să ne mișcăm mai repede și am fugit acasă să fac duș. Am făcut două, m-am dat cu alt parfum și ai naibii trandafiri au rămas lipiți de nasul meu. Iar cei doi băieți jură că nu miros a nimic.

Acum îmi pare rău că nu am luat și noi niște lumânări, căci dacă mă omoară parfumul, ăștia doi sunt în stare să mă pună lângă cuptor, ca să am și eu o flăcăruie la cap. Noroc că m-am spovedit și împărtășit aici.