Am început anul bine

Ieri, când am ajuns acasă, m-am repezit să torn pe mine jumătate din eșantionul cu cea mai nouă obsesie a mea: Black Sea, Lorenzo Pazzaglia. Practic, am început anul bine. Și cu parfum și sfințită. Sau exorcizată, depinde de perspectivă. Și toate astea fără să vreau neapărat.

Autorul îl descrie ca încercând să evoce liniștea de dinaintea unei furtuni pe mare. Eu însă, ca orice locuitor al spațiului carpato-danubiano-pontic, văd numele și mă gândesc la Marea Neagră. Cu care, fie vorba între noi, parfumul ăsta nu are nimic în comun.

Apropo, știați că denumirea Mării Negre ar veni pe filieră turcă? Mai precis ea a fost numită așa de către turcii din Anatolia, care se refereau la punctele cardinale folosind culori. Sudul era alb, iar nordul, negru. Cum marea e la nord de ei a fost numită neagră. N-am zis eu asta, ci un cercetător din Izmir.

Revenind…

Dacă vă doriți un parfum care să vă evoce o vacanță la mare, la soare, cum zice vorba cântecului, nu ăsta e ce căutați. Decât dacă ideea voastră de vacanță este să contemplați o noapte fără stele, pe o platformă petrolieră, în mijlocul nicăieriului. Căci miroase a alge, a sare, a marea aia mare, amenințătoare și întunecată, care…

N-am mai apucat să-mi termin ideea, căci, cum cugetam eu la toate astea, se aude soneria. Asta, în sine, e ceva neobișnuit. Ai casei erau în casă, iar musafirii nu vin fără să dea telefon înainte. Zic fie ce-o fi și deschid larg ușa. Fleoșc, mă trezesc că mă pocnește o chestie udă în frunte și peste ochelari. Luată prin surprindere fac doi pași în spate și realizez după cântecul ce urmează că a venit preotul cu Botezul. De văzut, nu vedeam nimic. Încerc să-l prind din urmă, cum o luase el prin casă, și iar mă trezesc îmbăiată în apă sfințită. Efectiv, de câte ori ajungeam pe lângă el, îmi mai ardea una cu busuiocul bine înmuiat. M-a sfințit și pentru anii când stăteam la curte și n-a putut să mă viziteze din cauza câinelui.

Într-un final termină și iese val-vârtej, iar băieții încep să se tăvălească pe jos de râs.

– Ce râdeți, mă?

– Păi, ești udă fleașcă! Arăți de parcă ai participat la un concurs de tricouri ude.

Îmi șterg ochelarii și constat că aveau dreptate, ei erau stropiți doar puțin, iar pe mine parcă mă prinsese furtuna sau căzusem în mare.

– Dacă te dai cu parfumuri dubioase, asta pățești! Omul încerca să te țină la distanță! Îmi explică sughițând cel mare.

– Sau să te exorcizeze…, intervine și Ironman.

Am încercat și eu să le explic ce le-ar putea face demonii mei interiori, dar nu m-au auzit de cât de tare râdeau. Apoi s-au înarmat fiecare cu câte un pămătuf de praf (noroc că erau noi) și au început să-l fluture spre mine de câte ori mă apropiam de ei.

-Dacă tot ați pus mâna pe pămătufuri, ia, folosiți-le în scopul în care au fost create, le-am întrerupt eu distracția.

Așa că am încheiat seara fiecare cu treaba lui. Eu savurându-mi parfumul în compania unei cărți. Iar ei ștergând praful de pe dulapuri, că nu degeaba pămătufurile alea aveau cozi telescopice.

Una peste alta, parfumul ăsta chiar merită! Unde mai pui că-i și rezistent, căci azi de dimineață, încă îl mai simțeam. Sau, cum m-a anunțat cel mare:

– Acum miroși ca un marinar transpirat care a stat toată noaptea pe punte!

– Păi, nu sunt eu căpitanul navei noastre? Am băgat și eu bățul prin gard, înainte să intru la duș. Nu știu ce mi-a răspuns, că n-am vrut să aud și mă și grăbeam să plec să-mi iau primele mostre pe anul ăsta. Dar despre ele mâine.