Kenzo Jungle L’Elephant. Două povești despre Speranța.

Kenzo Jungle L’Elephant este, cred, singurul parfum despre care am scris un text pe care apoi l-am abandonat căci nu știam unde vreau să ajung. Azi am revenit și la text și la parfum și le-am mai dat o șansă. Nu pot să spun că-mi pare rău, dar nici că mă bucur. Am însă Speranța că o să mă înțelegeți. Să vă explic.

Trebuie să fac o precizare… Dacă vi se pare că e o greșeală în titlu, să știți că nu e. Speranța e un personaj cât se poate de real.

Parfumul

Monstrul ăsta a fost creat de Dominique Ropion și a fost lansat în 1996.

Notele de vârf sunt de cuișoare, chimen și mandarine. La mijloc găsim cardamom, semințe de fenicul, lemn dulce, mango, ylang-ylang, heliotrop și gardenie. La final apar paciuliul, vanilia, ambra și cașmeranul.

Animalul care ornează capacul flaconului, elefantul, i se potrivește foarte bine. Siajul și rezistența sunt uriașe. Pur și simplu nu ai cum să pretinzi că nu-l simți. V-aș sugera să nu vă dați cu el la birou decât dacă vreți să știe toată lumea că sunteți acolo. Și nu neapărat într-un mod bun.

Elefantul e unul furios, care a scăpat într-un bazar plin de condimente și le calcă pe toate în picioare și le ridică în aer, făcându-l irespirabil. Nu-ți rămâne decât să te ascunzi din calea lui și să aștepți să se așeze praful, ca să poți respira din nou.

Nu e Ganesha, zeitatea care îndepărtează obstacolele sau la care trebuie să te rogi înainte să începi ceva. E, mai degrabă, forța mulțimii dintr-o procesiune religioasă. Dacă nu i te alături, vei fi călcat în picioare.

Prima poveste cu Speranța

Jungle L’Elephant este parfumul care, deși ar trebui (și o și face) să-mi amintească de fosta mea soacră ce se îmbăia în el, mă duce cu gândul mai mult la altcineva. Pe fosta soacră o las deoparte și vă spun despre celălalt personaj.  

Așadar, acum vreo 20 și ceva de ani am cunoscut superficial pe cineva numit Speranța. Superficial, vă rog să rețineți, că e important. Nici eu nu eram de vreo profunzime devastatoare la acea vreme, motiv pentru care îi spuneam mereu celui care avea să-mi devină soț că, dacă așa arată speranța, suntem condamnați la o viață tragică. O suna profund, dar era un mișto ieftin și deloc corect politic.

Natura nu fusese generoasă cu S. Luate separat, toate trăsăturile ei erau deosebite. Puse împreună, rezultatul era departe de a fi reușit. În plus, proaspăt căsătorită, era cea mai cicălitoare și nemulțumită nevastă pe care am văzut-o eu vreodată. Cam toți ne întrebam cum o suportă soțul ei, care era un tip super-simpatic. Nu le dădeam prea multe șanse, dar sunt încă împreună, spre deosebire de majoritatea cuplurilor din acel grup. Și asta ar trebui să ne dea de gândit.

Acum ceva vreme, când am primit niște parfumuri, pe lângă sticlele respective erau și niște decanturi, iar elefantul era printre ele. Și mi-am zis că, dacă am reușit să mă împac cu fosta soacră, ba chiar să am o relație strânsă cu ea, deși au trecut mai bine de zece ani de la divorț și aproape 3 de când cel care ne-a adus împreună nu mai e printre noi, n-are cum să mă dovedească un parfum.

Greșit! Greșit! Când vine vorba de arta asta lichidă, estimările mele sunt la fel de valabile ca teoria pământului plat.

Am simțit cuișoare, apoi am fost dărâmată de o vanilie sufocantă cu un iz grețos, cum mie vanilia nu mi-a dat niciodată. Era ca și cum elefantul mă pusese la pământ și se urcase pe mine decis să mă omoare. Mă sufocam ca în momentele în care îmi veneai să-i spun Speranței să mai tacă naibii din gură, dar știam că nu am voie, căci nu era treaba mea.

Am reușit să înțeleg însă de ce este atât de apreciat de unii dintre parfumaniaci. E diferit, e o capodoperă. Una înspăimântătoare, dar tot o capodoperă. Și, prin extensie, am înțeles și de ce o iubea soțul pe Speranța. Era altfel decât restul lumii. Nu trecea neobservată. Nu se temea să fie ea, chiar dacă asta nu-i aducea prea mulți fani. Și, probabil, pe undeva, și lui îi plăcea să trăiască periculos.

A doua poveste. În care trag speranță că…

Azi mi-am propus să reiau textul, așa că m-am mai dat o dată cu parfum. Avusesem de dimineață (când purtam un alt parfum) o victorie în fața birocrației românești și mă simțeam curajoasă peste măsură.

Și m-am dat. În preajma celui mare. Care n-a văzut ce fac, dar a ridicat aproape instantaneu ochii din computer și m-a anunțat galben la față:

– Cred că mi s-a desfundat nasul, dar acum mi-e greață! Și mi se pare că miroase ciudat. Crezi că mi-a afectat nurofenul ficatul?

E răcit de vreo cinci zile și suferă crunt, cum numai un bărbat poate suferi de la o banală răceală.

– Nu ai nimic. E de la parfum.

– Ești sigură că nu e de la nurofen?

– Foarte sigură!

– Deci nu mor?

– Nu.

Ironman care nu vrea să rămână niciodată mai prejos se bagă și el în seamă.

– Nu moare nimeni de la bomboane Cip.

– De unde știi mă, tu, de bomboane Cip?

– Mi-a arătat bunica o cutie de când era tati mic.

– …

– Și le-am mâncat și n-am murit!

El n-a murit, dar eu era să fac infarct când am auzit ce a prestat bunică-sa, a.k.a. fosta mea soacră. Infarct n-am făcut, dar cu o durere de cap tot m-am ales. Nu știu dacă e de la parfum sau de la soacră, dar trag speranță că după ce dau jos elefantul, cu niște apă și săpun, îmi trece. Și asta, deși știu exact cum arată Speranța.