Miracolul apei fără pereche

De miracolul apei transformate în vin ați auzit cu siguranță. Dar de cel al vinului transformat în ceai, nu cred. Apa fără pereche sau nemaipomenită, cum preferați voi să o traduceți, Eau Sans Pareil de la Penhaligon’s ne-a făcut să credem că și cel de-al doilea miracol există. Acest articol nu este o insultă la adresa religiei, este doar neserios.

Apa fără pereche

Parfumul a fost creat de Bertrand Duchaufour și a fost lansat în 2011. Cea pe care o am eu, căci formula inițială datează din 1988. Notele listate sunt atât de multe, că mi-ar lua jumătate de articol să vi le înșir. Dar, ca să vă ofer totuși o informație cu care nu știu ce o să faceți, o să vă spun că sunt vreo 27.

Parfumul e discret și după primul sfert de oră se mai simte doar dacă lipești nasul de piele. Prețul pare a fi accesibil și destul de corect pentru ce oferă. Nu mă înțelegeți greșit, nu e un parfum prost. Dimpotrivă, notele se întrepătrund și se completează foarte bine, atât de bine încât uneori e greu să-ți dai seama ce simți de fapt. Dar dacă sunteți amatori de parfumuri pe care să le simtă toată lumea pe o rază mare, uitați de apa asta.

Povestea

Ca de obicei, m-am dat cu parfumul la cafea.

– Iar te-ai dat cu poșirca aia cu nume de șampanie? Că nu cred că ai băut de la ora asta.

– Dom Rosa? Nu. Ăsta se numește Eau Sans Pareil și miroase a zmeură. Căci, într-adevăr, aia era nota pe care cel mare o confundase cu poșirca.

– lisus le-a poruncit: Umpleți vasele cu apă. M-a pleznit el cu un citat din Evanghelia după Ioan.

– N-ai treabă? Că dacă n-ai, îți găsesc eu ceva de făcut! Am contracarat eu, într-un mod cât se poate de lumesc. Iar el s-a dus în treaba lui.

Nu-i nimic, că după vreun sfert de oră apare și Ironman, care nu poftea nici la vin, nici la apă, ci la un alt miracol, și anume o băutură numită generic cola.

M-a luat în brațe, așa cum face de fiecare dată când vrea ceva de la mine și mi-a zis:

– Miroși a ceiuț. Pot niște cola?

L-am trimis la plimbare cu o parte din calendarul ortodox pe urmele lui. Trebuie să recunosc însă că avea dreptate. Miroseam a ceiuț de plante, cu o aromă discretă de vanilie. Frumușel, nimic de zis, dar total neremarcabil.

Și atunci mi-am imaginat, stârnită de referirea la nunta din Cana Galileei și de niște meme proaspăt văzute pe internet, un Isus contemporan, care după ce schimbă apa în vin, stă la masă și se uită la cei care se veseliseră peste măsură și-și zice: Ai, să-mi… Ce-am făcut?! Și transformă tot vinul în ceai.

V-am zis că povestea e neserioasă, dar n-am ce face, că nici parfumul n-a fost prea ofertant.