Corectitudinea politică și limitarea pagubelor

Am zis-o pe românește, ca să fie pe înțelesul tuturor. Pentru cei care preferă termenii în engleză: political correctness  și damage control.

Acum mai bine de un deceniu, pe când avea cam 8 ani, Ironman mi-a servit o lecție pe care n-o voi uita niciodată.

– Sunt foarte supărată pe tine!

– Nu e adevărat! Ești supărată pe fapta mea, pe mine mă iubești!

Nu vă imaginați că a scos-o din puțul gândirii lui. A învățat diferența dintre cele două idei de la cel mai bun psiholog cu care a lucrat vreodată. (Mulțumim, Irina!)

Poate vă întrebați: Și care-i treaba? Și, și dacă nu vă întrebați, tot vă explic. Pentru că am văzut azi o întrebare de genul: unde se termină libertatea de exprimare și unde începe corectitudinea politică?

Să luăm un exemplu:

Dacă Gigel se însoară cu Vasilica (care mie nu-mi place) sau votează cu unii sau cu alții, eu pot să-i spun scurt:

– Amice, ești un idiot!

Asta e libertate de exprimare. Dar este cât se poate de incorectă politic. I-am pus o etichetă, care-l va defini pe Gigel în ochii mei tot restul vieților noastre.

Cealaltă variantă ar fi să-i spun:

– Amice, ai făcut o alegere proastă!

Și ar trebui să-i dau și argumente. Pentru că Gigel poate fi un tip inteligent care a făcut o alegere greșită. Nimeni nu e scutit de asta.

Practic, dacă vreau să fiu corectă trebuie să spun ceva despre faptă, nu să-l etichetez. Etichetele lasă urme. Oricât de mari și de tari ne-am da. Viața noastră va fi controlată de ele în moduri atât de subtile încât până să ne dăm seama, ne pot distruge.

Pentru mine, eticheta care a lăsat cele mai multe urme, va fi considerată de mulți un compliment: Ești puternică și te vei descurca! Și am fost până era să nu mai fiu. Mi-a luat mulți, mulți ani să învăț că nu trebuie să rezolv eu tot, să pot cere ajutor, să admit că mai și obosesc și că am nevoie și de pauze.

Rezumat: spuneți ceva despre acțiune, nu despre cel care o face. Așa este politically correct.

Și acum ajungem la limitarea pagubelor.

Ați dat cu oiștea în gardul vecinului și l-ați dărâmat? Puneți mâna și reparați-l. Nu dați vine pe extratereștri, nu veniți cu chestii de genul eram beat sau „Știi tu cine e tata? Și de ce ai pus gardul aici? ” Că nu interesează pe nimeni. Poate vecinul e mic și pricăjit și nu se poate pune cu voi. Dar ce vă faceți cu restul satului? Dacă se mai sesizează și primarul, se cheamă că ați îmbulinat-o.

Comunicarea publică din România are lacune serioase pe zona de limitare a pagubelor. Există câțiva specialiști prin niște multinaționale și cam atât. În rest, fiecare face ce-l taie capul. Pentru că până acum a mers așa. Doar că nu mai merge! Pentru că oamenii învață și își doresc o lume mai bună. Și asta nu se poate face cu întrebările de mai sus. Și cât mă bucur că e așa!

Rezumat: Ați feștelit-o, n-o să mai fie nouă, dar poate mai salvați ceva. Că, altfel, rămâneți cu orgoliul intact, dar o să vă coste cât nu face. Și cu cât trece mai multă vreme, gardul ăla dărâmat o să devină mormântul reputației voastre. Și știm cu toții că reputația se construiește greu și se strică repede.