Vreau un film care să mă facă să visez

Am stabilit deja că am așteptări nerealiste. O să mai adaug, deși e evident, că nu sunt vreun critic de film. Sunt un om care vrea filme care să-l facă să viseze.

Obișnuiam să râd de filmele americane în care binele învinge întotdeauna răul. Acum, îmi lipsește fix acel happy end.

Am văzut Alcarràs. A luat Ursul de Aur la Berlin. Cumva, iar am simțit că mi-am pierdut două ore din viață. Sau nu chiar, căci am aflat cum poți găti melcii, iar filmul a avut și părți bune.

O să încep cu ele. Actorii nu sunt actori, sunt oameni din regiune. Joacă, dacă putem folosi termenul ăsta, pur și simplu impecabil. Inclusiv copiii. Din păcate, nu joacă neapărat, pentru că se pare că nu există un scenariu. Totul e mai degrabă un documentar ce tratează o problemă socială. Imaginile sunt calde, emoțiile ies din ecran și te mișcă în moduri neașteptate. Nu ai cum să nu empatizezi cu ei.

Partea proastă e că durează prea mult. Și că nu e chiar un film. E o bucată de poveste cu tente de stânga și împotriva globalizării și a marilor corporații care nu pun preț pe munca fermierilor. Și nu are happy end.

Urmăresc documentare mai des decât mă uit la filme, pentru că mă interesează diverse lucruri care se întâmplă în jurul nostru. Când aleg însă un film, vreau unul care să nu fie real, care să mă facă să visez, să-mi dea speranță. Și mai vreau să mă pot pune în locul personajelor. Aici, nu mi-a ieșit nimic din toate astea. Singurul of agricol pe care l-am avut vreodată a fost prazul îngrijit o vară întreagă, pe care nu l-am mai putut culege pentru că am divorțat. Înțeleg ce se întâmplă cu cei din film, dar nu sunt  și nu am cum ajunge vreodată în papucii lor. Realitatea e dură și mă lovesc de ea, în fiecare dimineață la cinci, când citesc știrile.

Să vă dau un exemplu. The Lobster nu este un film vesel. Este o distopie cu accente tragice. Dar, la final, eroul mi-a oferit o urmă de speranță prin sacrificiul pe care se pregătește să-l facă. Poate l-a făcut, poate nu. Nici nu mai contează. Important e că a lăsat loc imaginației.

Așa că, dacă știți vreun film bun, care să facă să visez, dați-mi de știre. Nu trebuie să fie comedie, dar trebuie să aibă speranță. Și nu-mi vorbiți despre Top Gun, că și prima parte, văzută în adolescență, mi s-a părut o prostie.