De ce nu folosesc niciodată un cântar de bucătărie

Răspunsul simplu e: pentru că nu am unul.

Răspunsul mai lung ar fi că: am avut, dar le-am pierdut tot mutându-mă de colo colo, au rămas fără baterii și am uitat mereu să cumpăr, sau le-am pus atât de bine că ai nevoie de o hartă a piraților ca să le găsești. Așa că am învățat să mă descurc fără ele.

Dacă însă v-ați întrebat de ce nu vă ies rețetele cu ingrediente cântărite perfect, mai ales în cazul aluaturilor poate e bine să știți că, în funcție de umiditatea din aer, necesarul de făină poate varia. O altă variabilă este marca produsului. Produse diferite înseamnă calități diferite, concentrații diferite, rezultate diferite.

Și, atunci, ce e de făcut?

Bazați-vă pe simțuri. Chiar dacă sunteți la început într-ale bucătăriei, învățați să vă bazați pe simțuri. Cum se simte la mână, cum arată, cum miroase, ce greutate are (fără cântar, evident).

Ce folosim?

Produse ambalate sau cântărite în magazin, linguri, lingurițe, borcane, scobitori și cele cinci simțuri.

Cel mai simplu exemplu ar fi o pâine dintr-un kilogram de făină. Nu vă repeziți la trei nule, aia e de cozonac. Luați una de 650, banală, marca proprie Mega sau, dacă găsiți, Hora, care e atât de bună că nici n-am avut curiozitatea să văd cine o face.

Două pliculețe de drojdie uscată, eu folosesc Dr Oetker, niște ulei de măsline, cât să puteți face două cercuri concentrice, rapide, dintr-o sticlă cu picurător, în castronul în care ați pus făina și un borcan de 800 de mg în care puneți jumi-juma lapte și apă, plus trei lingurițe rase de zahăr. Nu faceți ca mine, adică nu uitați că e nevoie și de un praf de sare. Laptele trebuie să fie călduț. Încercați-l ca pe laptele pentru bebeluși la încheietura mâinii. Nu trebuie să ardă.

Frământați până nu vi se mai lipește de mâini și, acolo unde au rămas urme de cocă, acestea au început să se usuce. Trebuie să fie elastică. Dacă o pliați în două și o apăsați nu rămâne ca o foaie de hârtie îndoită, ci se lipește, cele două părți se contopesc. Când aveți senzația că e puțin elastică ați ajuns la consistența dorită, e gata pentru etapa următoare.

Încăperea în care o preparați trebuie să fie încălzită, să puteți sta în mânecă scurtă. Fără geamuri deschise. Și fără scandal. Asta e doar așa, de poezie, bunica spunea că nu trebuie să vorbim tare, că speriem pâinea și nu mai crește. Mi-a sunat bine și am adoptat filosofia asta foarte New Age, deși bunica era născută în ‘906. Dar căldura e importantă, ajută drojdia să crească.

După ce aluatul și-a dublat volumul sau după ce au trecut două ore, îl mai frământați de 10-15 ori și-l puneți în tavă. Îl crestați sub ce formă vreți voi și-l acoperiți cu unul două prosoape, pe ușa deschisă a cuptorului care a fost pornit, la foc moderat, cu cel puțin 15 minute înainte. Când crestăturile se lățesc, cam 20 de minute, luați prosoapele și-l băgați în cuptor.

Pâinea e gata când, dacă o întoarceți cu fundul în sus și o bateți cu buricele degetelor, sună a gol. Are un sunet grav, așa ca o chemare la vecernie. Pfff, asta e tot pentru figura de stil și pentru că eu fac pâinea seara. Dacă nu vă încredeți în auz, luați o scobitoare, înțepați pâinea la mijloc și, dacă atunci când treceți degetele peste scobitoare e uscată, pâinea e gata.

O scoateți din tavă și o puneți pe un tocător din lemn acoperit cu un prosop, apoi o înfășați în alte prosoape. Merge și un grilaj din metal. Ideea e că nu trebuie să se răcească brusc, la temperatura camerei.

Și, dacă la final, nu sunteți mulțumiți, căutați un magazin non-stop de la care să luați niște pâine.