Parfumuri și mașini

Nu mai fac! Niciodată! Am luat două replici. Nici nu mai contează motivul, chiar dacă a fost întemeiat. Lataffa, Ana Abiyedh și Ana Abiyedh Rouge. Cu alte cuvinte am dat vreo 60 lei pe ceva care trebuia să miroasă a Erba Pura și a Baccarat Rouge 540, care costă împreună de vreo 40 sau 50 de ori mai mult. Trebuia, dar nu s-a nimerit. Să vă explic…

Secolul trecut am învățat să conduc pe o Dacia 1300, iar prima mea mașină proprietate personală a fost un Logan, care e încă funcțional, îi aparține lui Ironman și tocmai a fost spart, cândva, înainte de 1 mai. De când am învățat, mi-am încercat abilitățile pe o mulțime de alte alte mărci și modele, fie ale mele, fie de pe la prieteni, fie de pe la diverse test-drive. Toate sunt mașini, conform definiției. Și conform observațiilor din teren, tot asta sunt. Au patru roți, o carcasă de tablă, un motor, o cutie de viteze etc. Asta e teoria. Practica, însă ne omoară. De exemplu, Loganul din dotare e lăudat la fiecare ITP și are nevoie de mentenanță minimă, dar brachează atât de larg că, dacă sunt pe un drum cu două benzi, am nevoie de mai multe mișcări pentru a face o întoarcere. Cel mai bun demaraj l-am testat pe un Ford Mustang GT 5.0, prin 1995, când încă nu-mi crescuseră toți neuronii și eram convinsă că pedala de accelerație e făcută să fie apăsată până la podea. Iar cea mai rezistentă mașină s-a dovedit a fi Vasilica the Brave Ferrari, care era de fapt o Skoda Superb. În posteriorul ei, dotat cu un ditamai cârligul, s-a înfipt un nene cu o mașinuță pe jumătate cât ea. În afară de urmele lichidelor din radiatorul și din alte părți ale agresoarei nu a avut nimic.

Ce încerc eu să vă spun este că toate sunt mașini, dar unele parcă sunt mai mult decât altele. Cam la fel e și cu parfumurile. Dacă pui un anume tip de lichid într-o sticlă, îi lipești o etichetă, o bagi într-o cutie care are, eventual, o hologramă, ai obținut un parfum. De cele mai multe ori însă, rezultatul e un coșmar olfactiv.

Fiindcă eram singură acasă, după prânz, când am terminat munca, m-am dat pe fiecare mână cu câte unul. Apoi, fără să mă gândesc prea mult, m-am dus să trag un pui de somn. Și aici începe coșmarul…

Se făcea că ajunsesem la mare. La Mamaia. Înspăimântător, nu? Cu o mașină de poliție din aceea din carton care se pune pe marginea drumului să-i sperie pe vitezomani. Dacă nu știți despre ce vorbesc, mergeți pe Răcari spre Sinaia și o să aflați. Și nu mă căra ea pe mine, ci eu pe ea. La subraț. Mersesem atâta, că șlapilor abibas din picioare le crescuse blană fucsia, care asorta perfect cu fusta mea din catifea albastru electric, împodobită cu nenumărate capete ale Gorgonei, în varianta lui Versace. Astea erau aurii și reflectau sclipirile ștrasurilor de pe poșetă. Din fericire n-am mai apucat să verific ce marcă e poșeta, că m-au trezit băieții.

Eu avusesem un coșmar, ei se văitau că din cauza mea trăiesc unul. I-am calmat cu promisiunea că a doua zi cele două minuni se vor duce acolo unde trebuie și că voi face minim trei dușuri înainte să mă mai apropii de ei.

Morala: mai bine luați 10 mililitri din „the real thing”, în locul unei clone ieftine de 50/100 ml, că altfel vă alegeți cu o mașină ca aia din imaginea care ilustrează acest minunat text.