Multe cuie nefolosite

Am văzut Rondul de noapte. Un film scris și regizat de Iosif Demian. Și m-am întrebat a nu știu câta oară: pentru cine sunt făcute filmele românești? Pentru spectatori sau pentru critică? Dar mai ales, de ce are atâtea cuie de care nu s-a spânzurat nimeni?

Fac o mică paranteză, ca să explic ce sunt cuiele astea. Cehov spunea că, dacă la începutul poveștii eroul bate un cui în perete, la finalul ei, trebuie musai să se spânzure de el. Cu alte cuvinte, fiecare element din poveste trebuie să aibă un rol bine definit. Am închis paranteza.

Să începem cu titlul, care face referire probabil la celebrul tablou al lui Rembrandt, comandat de către soldații Breslei Archebuzierilor Amsterdamului. Și în film avem o breaslă, cea a actorilor. Și asemănările se cam opresc aici. Mai ales dacă ținem cont că, inițial, tabloul a fost pictat să reflecte lumina unei după-amieze, dar schimbarea culorii lacului cu care este acoperit a făcut ca scena să se transforme într-una nocturnă. Numele actual i-a fost dat abia în secolul XVIII, când schimbarea culorii era substanțială. Bine, ar mai fi și ideea că acțiunea are loc noaptea. Nu mi se pare suficient ca titlul să treacă de stadiul de găselniță.

Cât despre poveștile din film, ele sunt bizare, unele frizând scârbosul, iar altele absurdul. Nu contest că o fi existat o idee în spatele lor, dar ea n-a ajuns întreagă până la mine. Dacă cineva vede filmul aș fi veșnic recunoscătoare dacă mi-ar explica și mie sensul scenei de câteva zeci de secunde în care un ospătar duce un tort cu lumânările aprinse prin cortul care proteja terasa, pentru ca mai apoi să fie redirecționat pe afară de către patronul restaurantului, iar el iese protejând cu mâna flacăra lumânărilor. Până am o explicație, o să consider că secundele alea de viață mi-au fost furate. Și ăsta este doar unul dintre cuiele rămase nefolosite. Mai e un telefon care sună și a cărui melodie e favorita unui personaj, o Albă ca Zăpada cu nouă pitici. Niște hoți într-o benzinărie. Da, știu, hoții sunt pretextul ca unul dintre actori să ajungă pe un pod, dar drumul lui ar fi putut trece pur și simplu pe acolo etc.

Există și trade-mark-ul românesc al scenei cu mâncare. De data asta s-a plusat și sunt două: una la restaurant, cu sturion afumat și ce-o mai fi pe acolo și o alta în care participanții stau în jurul focului și prăjesc nalbă (marshmallows).

Au fost totuși și vreo două chestii care mi-au plăcut. Între povești există niște imagini citadine care sunt foarte reușite, chiar dacă uneori par cam lungi. Muzica este bine aleasă și a fost scrisă special pentru film.

Am rezistat până la final, dar nu-l pot recomanda nimănui cu mâna pe inimă, doar pentru că e altceva. Sau pentru că autorul declară că a dorit „o întoarcere la rădăcinile cinemaului pur.”

Concluzia mea e una singură: știm cu toții că viața are și momente absurde, care nu par a avea legătură cu nimic, dar asta nu înseamnă că orice colaj de astfel de momente este o operă de artă sau o poveste.